Istoria statului roman modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român

(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin fi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

Din tezele naţional – anarhismului românesc

1. Statalitatea la români

Ce este statul? Statul este o organizaţie birocratică, apărută în procesul raţionalizării producţiei. Procesul raţionalizării producţiei este una din primele condiţii ai apariţiei capitalismului.

Modelul „raţional”, diviziunea funcţiilor, a fost implementat în toate domeniile vieţii: secţiile în uzină, clasele în şcoli şi chiar orchestrele simfonice. Ideea unei astfel de organizări constă în distribuirea funcţiilor mai multor unităţi de oameni pentru îndeplinirea unei munci mai complicate. Scopul final unei astfel de organizări este creşterea productivităţii. Raţionalizarea a însemnat înstrăinarea muncitorului de produsul muncii sale, a omului de “organizaţia statală” şi de propria sa natură.

Rezultatul procesului raţionalizării este apariţia birocraţiei, respectiv a statului, ca expresie a epocii moderne.

Apariţia instituţiei moderne a statului a însemnat şi apariţia unor norme scrise: constituţii, coduri de legi care nu au drept izvor un principiu divin, cum se întâmpla în trecut, ci nişte principii laice.

Libertatea în societatea capitalistă

de Nicolai Berdeaev

În lumea capitalistă, libertatea este privelegiul unei minorităţi şi chiar pentru aceasta era vorba despre un privelegiu îndoielnic.
Opresorii erau, într-adevăr, condamnaţi să suporte la rândul lor opresiunea şi să sufere apasarea unei vieţi de coşmar. Criza capitalismului apare ca o criză a libertăţii. Dar, în adevăr, libertatea mincinoasă şi factică trebuie răsturnată, şi căderea ei poate servi drept cale purificatoare ducând la o emancipare autentică şi reală.

Lumea este comprimată între o libertate degenerată şi falsă şi negarea completă a libertăţii de către dictatura ideologică triumfând asupra spiritului. Şi aceasta nouă dictatură se distinge de aceea din Evul Mediu prin faptul că în acea epocă exista cu adevarat o gândire integrală vastă, organică, pe când în zilele noastre, doctrinele ideologice sunt de o factură grosieră şi superficială şi n-au fost meditate în mod suficient. Nu mai este vorba decât de simboluri şi de mituri convenţionale, ce servesc la guvernarea maselor prin metode demagogice.

Civilizaţia urbană – ultima fază a umanităţii? Victoria urmaşilor lui Cain

Cain – protopărintele civilizaţiei urbane

„Oraşul este o putere imensă. El înghite oamenii care devin tot mai slabi. Cu cât oraşul este mai mare, cu atât puterea lui este mai groaznică”, spune neamţul, personajul filmului rusesc „Brat” („Fratele”) a regizorului Serghei Balabanov. Şi are întru totul dreptate.

În pofida faptului că majoritatea oamenilor recunosc rolul dezumanizator al oraşului, acesta continuă să atragă oamenii cu o putere misterioasă. Într-adevăr, păcatul şi răul au fost întotdeauna un punct de atracţie pentru oameni slăbi.

Este interesantă în acest sens, mitul înfiinţării civilizaţiei urbane în Vechiul Testament. Asasinarea lui Abel, de către Cain, pune bazele ruperii legăturii dintre civilizaţia tradiţională, firească, şi civilizaţia urbană. Aflăm că potrivit unor tradiţii, numele „Cain” înseamnă „fierar” (de la evreiescul „qajin” sau de la rădăcina aramica şi araba „qjn” – „a bate fierul”,  iar urmaşii săi vor construi prima cetate din istoria omenirii („După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” Facerea 4:9). Potrivit unor tradiţii, Cain este rodul dragostei dintre Eva şi Satana. Acest motiv, prin care se afirmă rădăcinile satanice al lui Cain, îl găsim şi la Epifanie, Irineu şi Tertullian. Însuşi etimologia cuvântului „satan” înseamnă „renunţare”, „înstrăinare”, „separare”, „răzvrătire”. În Cartea Sohar, din literatura kabalistă, Satan este identificat cu Sammael, care este considerat dumnezeul „căii de stânga”. Momentul fratricidului, rădăcinele căruia, precum am văzut anterior, sunt satanice, pune începutul separaţiei dintre cele două lumi: Tradiţie şi anti-Tradiţie, spiritual şi material, sacru şi profan. Momentul fratricidului este momentul naşterii în dureri al „civilizaţiei înstrăinării”.

Transformarea proletariatului în popor ales. Filosofie marxistă sau metafizica Vechiului Testament?

In filosofie, Karl Marx este considerat un corifeu al teorii „înstrăinării”. Pentru prima dată, noţiunea de înstrăinare este utilizată de Hegel în „Filosofia istoriei”, pentru ilustrarea obiectivizării Spiritului Absolut. Potrivit viziunii acestuia, spiritul tinde spre realizarea reprezentărilor sale. În timp ce se întâmplă acest lucru, spiritul îşi ascunde scopul faţă de propria sa esenţă. Căzând prada înstrăinării de propria sa natură, acesta devine mândru şi plin de sine. Anterior, problema înstrăinării a mai fost discutată şi de partizanii teoriei „contractului social”: Rousseau, Locke, Hobbes etc.

S-ar părea că, susţinând modelul său al înstrăinării, în „Manuscrisele economico-filosofice din 1844″, Marx filosofează şi el în spiritul acestei tradiţii. Este interesant faptul că acesta nu analizează, în calitate de fundament pentru teoretizările sale, categoriile umane universale, ci o clasă concretă – clasa muncitorilor.

Lev Gumilev: “Teoria pasionarităţii” sau cum se naşte un etnos

Text publicat în revista “AXA”

de Octavian Racu

Biografie

Lev Gumilev s-a născut în satul Ţarskoe, la 1 octombrie 1912. Este fiul poeţilor Nicolai Gumilev şi Anna Ahmatova. În perioada 1930-1934 a participat la expediţiile din Saian, Pamir şi Crimeea. Din 1934 studiază la facultatea de istorie a Universităţii din Leningrad. În 1935 este exmatriculat din universitate şi arestat, dar în scurt timp este eliberat. În 1937 este restabilit la universitate. În 1938, fiind studenteste arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Norillag, în calitate de geolog la ocnele de cupru. În toamna 1944 pleacă pe front ca voluntar, ajungând până la Berlin.

În 1945 este demobilizat şi reînmatriculat la Universitatea din Leningrad, pe care o absolveşte în 1946, iar la 28 decembrie 1948 îşi apără titlul de doctor în istorie şi este angajat în calitate de colaborator al Muzeului etnografiei popoarelor din URSS.

La 7 noiembrie 1949 este arestat şi condamnat de către Consiliul Special al NKVD la 10 ani privaţiune de libertate, perioadă pe care o petrece în lagărul cu destinaţie specială Ciurbai-Nura, în apropierea de Karaganda, apoi în lagărul de lângă Mejdurecensk. În 1959 este reabilitat din cauza lipsei componentelor crimei.

Din 1959 lucrează la biblioteca din Ermitaj. În 1961 îşi apără teza de doctor în istorie („Turanicii antici”), iar în 1974 îşi apără teza de doctor în geografie („Etnogeneza şi biosfera Pământului”). Până la ieşirea la pensie, în 1986, lucrează la Institutul de Geografie, pe lângă Universitatea din Leningrad.

Decedează la 15 iunie 1992 în oraşul Sankt Petersburg.

Lev Gumilev a propus un complex de metode originale de studierea a etnogezei care includ studierea paralelă a datelor cu privire la climă, geologie şi geografie care vizează landşaftul, izvoare arheologice şi culturale. Rezultatele cercetărilor sale au servit formulării teoriei pasionare a etnogenezei, prin care sa  încercat să fie explicată legitatea diverselor procese istorice.

Epoca informaţională înseamnă, o suprasaturaţie, o instaurarea a haosului informaţional şi în acelaşi timp, a haosului simbolic.  Lumea imaginară se disociază de lumea reală, iar societatea contemporană se mişcă tot mai mult spre o schizofrenie generală. Identitatea, în calitatea lui de fapt complex cu existenţă obiectivă, devine o realitate tot mai greu perceptibilă. Nu pentru că aceasta şi-ar înceta existenţa, ci pentru că omul devine tot mai înstrăinat nu doar faţă de lumea în care există, dar şi faţă de propriile trăiri interioare. Omul devine tot mai mult o imitaţie a modelelor artificiale pe care le impune spaţiul informaţional în care individul există.

În aceste condiţii, redefinirea noţiunii de „identitate” (socială, etnică, sexuală etc.) devine o necesitate a vremii. Teoria pasionarităţii, propusă de istoricul şi etnologul rus, Lev Gumilev, are avantajul de a clarifica unele aspecte ce ţin de procesul de formare şi disoluţie a entităţii etnice. Lucrare de bază, în care este expusă teoria pasionară a etnogenezei este „Etnogeneza şi biosfera pământului” („Этногенез и биосфера Земли”).

Nicolai Velimirovici: Mai presus de Răsărit şi Apus

de Mihail Ţurcan

La prima sa ediţie în limba română, lucrarea lui Nicolae Velimirovici, „Mai presus de Răsărit şi Apus”, apare recent, pe 4 octombrie 2008 la editura „Predania”. Face parte din colecţia sa de lucrări publicate postum, „Sfîntul Nicolae Velimirovici”. Traducerea din limba sârbă a fost efectuată de preotul Alexandru Cotoraci şi tipărită cu binecuvîntarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

„Mai presus de Răsărit şi Apus” este o scriere filosofică prin care Nicolae Velimirovici încearcă să definească locul Balcanilor ortodocşi în lume. Aflaţi la răscrucea a două lumi – Occidentul şi Orientul – Balcanii trebuie să-şi găsească locul lor în lume, fără a însuşi modelul vreunei sau altei părţi, modele care dealtfel îi sunt străine şi care n-ar face altceva decît să le distrugă identitatea. Iar baza acestei identităţi a Balcanilor este ceea ce-i înalţă mai presus de Răsărit şi Apus: este credinţa dreaptă, după cum ne învaţă şi Sfîntul Nicolae Velimirovici. Pentru a înţelege această carte este, cred eu, nevoie să se ţină cont de două lucruri: obligativitatea cunoaşterii personalităţii Sfîntului Nicolae Velimirovici şi obligativitatea înţelegerii punctului de vedere ortodox asupra faptelor relatate în lucrarea propriu-zisă.

EVOLA sau victoria Revoltei

de Claudio Risé (prefaţă la “Revolta împotriva lumii moderne”)

Dacă o reciteşti în zilele noastre, cartea Revolta împotriva lumii moderne lasă să se întrevadă o victorie, o victorie împotriva lumii moderne, a lui Julius Evola şi a celor care au simţit şi au gândit la fel ca el. Fireşte că este o victorie nu consfinţită o dată pentru totdeauna, o victorie pentru care se luptă încă mult şi bine, dar care a făcut ceva drum în ce priveşte acea „revoltă” pe care o propunea el  – cu curaj intelectual şi moral – şi la care şi-a adus o contribuţie de valoare.

Aspectele esenţiale ale lumii moderne pe care Evola le descria cu luciditate în acest text au devenit protagonistele crizei acestei lumi. Care criză se prezintă astăzi într-un mod destul de diferit, pentru că este mult mai avansată şi determinată decât acea „decadenţă” exprimată în „literatura crizei” în care se naşte, în mod cronologic, Revolta evoliană. Dar de care Evola se delimitează încă de la început. Şi de Spengler, mai-marele genului, cărui îi reproşează (în Drumul ciobanului) „lipsa dimensiunii metafizice care reprezintă esenţa oricărei Kultur autentice”¹

Dar se delimitează şi de ceilalţi „fie se cheamă Massis, Kezserling sau Benda, Rop sau Ortega y Gasset sau Huizinga … cu toate că aceştia aparţin spiritualiceşte lumii pe care o critică, lumii moderne, iar situaţiile la care ar trebui să se refere fie că le ignoră fie că le evită temându-se să nu fie acuzaţi de reacţionism şi de anacronism”².

Politica ca manifestare a sacrului (III)

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

PARTEA I
PARTEA II

Împăraţii sacri în tradiţia chineză

În tradiţia chineză exista o linie dezvoltată a împăraţilor-preoţi. O importanţă religioasă semnificativă o avea faptul că regele-preot nu trebuia să conducă. Funcţia acestuia se rezuma la „făptuirea nefăptuirii”. Regele preot nu conducea, el pur şi simplu exista. Şi simplul fapt că exista, oferă acestuia „putere subcerească, lumină şi viaţă”, deoarece împăratul îndeplinea o funcţie spirituală profundă, „transmiţând tuturor făpturilor lumina tainică a existenţei”.

În China exista o forma clasică pentru o curte imperială – „Ming Tang”. În dependenţă de anotimp, împăratul se muta dintr-o aripă a palatului în alta. Trei luni locuia în partea de vară, trei în cea de toamnă etc. Trecerea dintr-o parte în alta era însoţită de alai, şi obiceiuri pline de simboluri. Mutarea acestuia corespundea mişcării soarelui. Regele-preot (împăratul) corespundea principiului solar şi aflarea acestuia în palatul sacru, mişcarea sezonieră a acestuia, era o condiţie necesară pentru funcţionarea normală a statului.

Funcţia ontologică supremă a puterii sacre

În societatea sacră, figura regelui-preot este însăşi sensul şi scopul puterii, cununa ierarhiei sociale, fundamentul sistemului juridic, limita superioară a identificării colective. Tot acesta era şi izvorul legitimităţii violenţei şi nucleul sistemului de valori.

Conflictul dintre generaţii

de Cezar Salahor

O temă care a fost mereu actuală. Nici nu mai ştiu dacă are sens să căutăm definiţii inutile, care în ultimă instanţă nu soluţionează mare lucru. Acest fenomen se manifestă atunci când pe „arena” vieţii pe acelaşi „ring” apar persoane care sunt complementare în esenţă, dar atât de diferite încât nu pot depăşi orgoliul şi nu pot recunoaşte slăbiciunea fiecăruia.

Cel tânăr este înfocat şi gata să demonstreze lumii întregi forţa adrenalinei revărsate în sângele proaspăt care curge cu viteza râului de munte prin venele sale, deşi nu cunoaşte ce să facă cu toate acestea. Cel mai în vârstă, are experienţă, abilităţi, cunoştinţe, însă nu vrea să cedeze în faţa energiilor de nestăpânit a celui tânăr. Şi iarăşi orgoliul nu-i permite să recunoască slăbiciunea experienţei şi cunoştinţelor în faţa avântului tineresc. Ciocnirea acestor energii reprezintă, de fapt, momentul în care se naşte un conflict invizibil, dar care explodează la o simplă scânteie.

Forţa distructivă a fenomenului dat se manifestă la nivel de societate în cel mai dramatic mod. Dacă anterior conflictul dintre generaţii era amortizat de ierarhia socială şi de tradiţia moştenită, în acest sens Biserica Ortodoxă avea cel mai important rol în menţinerea echilibrului social, astăzi tendinţele individualismului liberal îmbinat cu postmodernismul îngâmfat accentuează orgoliile individului, ridicându-le la rang de virtute.

Tot mai des putem să auzim că fiecare poate face ceea ce simte că îi place, să se manifeste fără nici o restricţie, (moralitate, dogme, tradiţie), toate acestea motivându-se prin natura liberă a omului, orice restricţie fiind privită ca o piedică în calea progresului. Astfel, ceea ce ieri era ruşinos astăzi este exploatat cu neruşinare ca artă sau ca şi curente ale acesteia, iar prin contrast se încearcă înstrăinarea trecutului lăsat moştenire, drept anticariat istoric, idei învechite ce ţin de o epocă a trecutului.