www.atreiacale.org - Adresa noua!

Pagina a obtinut un nou spatiu, va rugam sa ne vizitati la urmatoarea adresa:

www.atreiacale.org

“Dreapta - Stanga”, o schema adevarata ?

de Richard Schapke

Conceptul de “dreapta-stanga” isi are inceputurile in distribuirea locurilor in Adunarea Constituanta din perioada revolutiei franceze. In stanga se aflau republicanii, care se opuneau monarhiei, in dreapta monarhistii, care respingeau republica.

O perioada indelungata, acesta a fost principalul criteriu care a separat diverse curente politice din Europa. Chiar si in perioada republicii de la Weimar aceasta divizare a existat ca dovada lipsei unitatii din interiorul tanarului stat: in “dreapta” se aflau cei care doreau intoarcerea keiser-ului si purta steaguri negru-alb-rosu. In stanga se aflau republicanii, care purtau steagul negru-alb-galben. Fie accepti republica, si te alaturai stangii, fie iti doresti reinstaurarea monarhiei. Aceasta problema a ramas a fi una din cele mai importante, deaceea a si servit ca principiu de divizare politica.

Doar la finele republicii au aparut forte care nu impartaseau aceasta schema. Aceasta forta politica, care a incheiat o alianta cu dreapta traditionala, a fost etichetata ca “extrema dreapta”, chiar daca aceasta nu isi propunea reinstaurarea monarhiei.

Dupa al doilea razboi mondial divizarea “dreapta-stanga” in Germania nu avea practic nici o insemnatate. Unele partide regionale (Partidul Bavarez, Partidul German) au avut chiar si monarhisti in randurile sale. Totusi schema a continuat sa fie utilizata, chiar daca si-a perdut orice semnificatie. Stanga era considerata mostenitoarea stangistilor interbelici, adica comunistilor, social-democratilor si “liberalilor de stanga”. In dreapta se aflau cei care se opuneau acestora: conservatorii si nationalistii.

In conformitate cu pragmatismul timpurilor, exista si un “centru” care respingea o astfel de clasificare.

In anii 70 existau in Franta cercuri academice care se aflau in opozitie fata de opozitia extraparlamentara. Acestea se inspirau principial din alte izvoare ale istoriei ideilor politice din care si-au construit propriile criterii de diviziune dintre dreapta si stanga ideologica.

Suferinta - calea spre implinirea Umanului

Vreau sa vad in ochii plini de falsitate cum joaca viata. Vreau sa vad in ochii oamenilor durerea, pasiunea, frica si fascinatia. Ce poate fi mai frumos decat o traire veridica? Oare nu merita sa fie aruncate bisericile in aer, daca acest lucru ar trezi credinta in oameni? Oare nu e minunata teroarea atunci cand naste dragoste dintre oameni? Oare nu e frumoasa mizeria care naste solidaritate si compatimire? Oare nu e fascinanta revolta cand trezeste sufletele adormite?

Durerea scoate omul din rutina cotidiana, e ca apa la radacinele unui copac. Umanul nu poate supravietui fara suferinta. Iata de ce orice utopie, orice ideologie care incearca sa inlature suferinta, considerand-o ca o “imperfectiune” al vietii, este condamnata la esec. Orice catastrofa, orice teroare este o purificare al spiritului unei comunitati. Fascinatia fata de suferinta, primita ca un dar divin, este insasi forma implinita al umanului.

Copilul care plange - iata forma naturala al omului. Puii de om sunt cei care in fiecare clipa simt ce inseamna suferinta, deaceea privind in ochii lor vedem cum se zbate seminta vietii.

Naţiunea a murit, Trăiască Neamul!

Noţiunea de “stat” este destul de recentă. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obişnuim să numim astăzi “instituţia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politică despre originea statului, totuşi vom evidenţia anumite aspecte al liniei de evoluţie structurilor politice mai mult sau mai puţin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formaţiune politică din societatea, aşa cum a observat si sociologul roman Traian Brăileanu, este familia, în care criteriul de distribuire al puterii constitue vârsta şi sexul. Odată ce structurele politice devin mai complexe, se modifică şi criteriile de atribuire al puterii. Proporţional cu creşterea structurii creşte şi numărul persoanelor implicate în procesul de luare a deciziilor; în acest fel apar instituţii deliberative:“sfaturile bătrânilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunităţilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia în cadrul acestora erau luate în comun.

In măsura creşterii arialului de stăpânire, apare şi necesitatea creierii unei forţe represive permanente (armata), care avea rolul atât de a respinge atacurile din afară, cât şi garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forţe are loc şi treptata centralizarea politică a unei suprafeţe de teren (“ţară”) în care de regulă centrul devine reşedinţa regelui sau conducătorului de oşti.

Revolta si nonconformismul - o forma al realizarii

A fi impotriva sistemului inseamna a fi impotriva unei gandiri unice care uniformizeaza, care arunca omul in mocirla conformismului. Este destul de simplu sa deosebesti un om spalat la creier de unul capabil de operatii logice elementare: daca iti este usor sa prezici comportamentul sau directia de gandire a unui individ, sa stii ca o sa mori de plictiseala: un astfel de om nu este decat un robot, o bureta consumatoare de informatii.

Lupta antisistem, care a devenit o moda pentru multi tineri din occident, care isi manifesta protestul prin contracultura (care la noi, din pacate, e in stare de embrion), este o lupta impotriva unui ansamblu de idei, elemente, al unei culturi dominante care impune individului anumite relatii si modele comportamentale transformand omul intr-o unealta al exploatarii, intr-o pisea a unui intreg mecanism. Orice anticomunist, intr-o societate dominata de ideile lui Karl Marx si Lenin este un radical, orice comunist intr-o societate fixata pe ideea anticomunismului este in esenta acelasi radical. Nu mai vorbesc de revolutionar-conservatorii ortodocşi, sau de anarhisti care se afla intr-o permanenta opozitie fata de Sistem. Orice manifestare al nonconformismului este salvatoare nu atat pentru intreaga populatie, pentru care se ofera o adevarata alternativa sociala, culturala si politica, cat si pentru o autorealizarea unei personalitati in calitate ei de realitate complexa.

Disertatie asupra notiunilor de Sacru si Profan

de Delia Angheluta

Notiunile generice de tipul celor precum “Sacrul” sau “Profanul” imping limita pana dupa pragul a ceea ce poate fi usor trecut cu vederea sau acceptat – fapt evident deoarece aceste doua notiuni isi revendica “dreptul” de a acoperi nu doar niste domenii extrem de intinse, ci niste trairi propriu-zise.

Consider ca astfel de notiuni nu isi mai au locul in cartile “dedicate” acestor arii de interes, deoarece astazi mai mult ca oricand fiecare dintre noi trebuie sa gaseasca timpul de a analiza notiunile si ideile exclusive prin unghiul sau de vedere.

Bunaoara, cum ar putea un spirit “liber” (aceasta libertate o notiune abstracto-imaginara la randul ei) sa isi afle raspunsul la intrebari referindu-se la ceea ce au gandit altii in paginile cartilor, mai ales cand vorbim de consideratii de ordin personal ? Astfel de referinte neinspirate ma duc cu gandul la perioada Evului Mediu, insetata doar de raportarea la dogmele create de un numar cat mai restrans posibil de ganditori.

Notiuni de intinderea celor precum “Sacru” sau “Profan” sunt cu adevarat folositoare doar atunci cand sunt intelese interior si cu scopul de a desavarsi o Cunoastere exclusiv personala, o regasire a Sinelui.

Astfel de notiuni nu se clasifica, nu se definesc. Nu definim “Sacrul” pentru a-l aseza in Dictionar; e ca si cum am incerca sa definim notiunea de Dumnezeu sau oricare alta traire spirituala, ceea ce ar deveni echivalentul unei esuari penibile.

Ideea imperiala in Bizant

Imperiul era privit de catre bizantini ca fiind cel mai desavarsit model al organizarii unui stat; ca o realizare perfecta al armoniei si ordinii politice. Ideea imperiului se fundamenta si se argumenta prin teorii politice, cultul puterii imperiale fiind una din principalele elemente al ideologiei de stat.

Aparent toate aceastea ne amintesc de monarhia orientala. Totusi, in ce masura Imperiul Bizantin era apropiat de despotismul oriental? Ideea puterii imperiale era mostenita de la Roma, unde statul era considerat o valoare suprema si incontestabila, iar imparatul domn, conducator suveran; insa nu un proprietar al statului, cum era in orient. Imparatul Roman era obligat sa se supuna legilor, si aceasta regula s-a pastrat si in Bizant.Un rol important in consolidarea imperiului a jucat crestinismul, care i-a oferit o aura de sacralitate. Inca in secolul IV unul din ideologii imparatului Constantin Eusebiu, a elaborat o teorie politica, care a oferit un fundament religios important statalitatii bizantine. Aceasta a ramas neschimbata timp de secole si a avut o influenta destul de puternica asupra tarilor din Europa de Est (Tarile Romane), indeosebi asupra Rusiei.

Noul nomos al Pamantului

de Carl Schmitt

Este vorba de nomosul Pamantului. Acest lucru ar insemna ca eu privesc pamantul in calitatea lui de corp ceresc, pe care noi locuim,ca un tot Intreg, ca un glob pe care doresc sa gasesc delimitarile globale si ordinea sa Cuvantul grecesc “nomos”, pe care il voi utiliza pentru desemnarea acestei delimitari si unei ordini esentiale, provine de la verbul “Nemein”.

Nemein – este apropiat cuvantului german “Nehmen” (a lua). Asadar cuvantul “nomos” inseamna “a lua”, “a ocupa”. In afara de aceasta el desemneaza impartirea si delimitarea celor ocupate (ceea ce a fost luat), in al treilea rand: utilizarea, prelucrarea si exploatarea celor primite in urma delimitarilor: producerea si consumul. Ocuparea, delimitarea, utilizarea sunt protoevenimentele ale istoriei umanitatii, trei acte ai unei dramei primordiale. Fiecare din aceaste trei acte are propria sa structura si propria metoda. De exemplu, impartirii urmeaza masurarea, calcularea si cantarirea a ceea ce urmeaza sa fie impartit. Cuvintele prorocilor: “calculat, cantarit, impartit” – “mene, tekel, uparsin” in capitolul 5 al cartii prorocului Daniil din Vechiul Testament – se refera la al doilea act al dramei din 3 acte: nomosul pamantului.

Tipologia constiintei politice radicale

de Arcadii Maler

Orice pozitie politica axiologica devine obligatoriu una radicala. O pozitie politica ne-radicala – este asa numita politica “moderata”, adica disponibilitatea de a jertfi propriile valori de dragul unei paci cu inamicul, care ar pute fi, printre altele, si o dovada al lipsei  oricaror valori. In acest fel, tipologia actorilor politici presupune relatia a trei modele: “radicalii”, “moderatii” si “conformistii”.

Radicalismul politic nu presupune intotdeauna existenta unei constiinte radicale. Un radical poate sa devine orice om “normal” care dispune de anumite principii, asa cum a fost in cazul nationalistul francez Charles Morras, care s-a pomenit in situatia cand principiile sale au pierdut puterea oricarei conventii comune. Morras si-a dorit o Franta normala, satula, stabila si suverana, fara nici o pretentie in afara. Insa aceasta “ Franta normala, satula, stabila si suverana”, a incetat sa mai fie un ideal pentru poporul francez, Morras devenind in acest context un radical.

Problema unui astfel de “radical involuntar”, cum era Morras, adica un radical care nu si-a constientizat pozitia, este lipsa constiintei radicale, pe care a avut-o in schimb Napoleon, care luptase pentru o Franta suverana, nu intru totul “normala”, deloc stabila, satula dupa caz deoarece avea foarte multe pretentii externe. Anume de la acest fenomen – fenomenul constiintei politice radicale incepe analiza proceselor politice din tara noastra din ultimii 15 ani, pentru ca anume aceasta constiinta a creat o realitate politica unica si a evoluat impreuna cu ea pana prezent.

Definitia metapoliticii

de Vincent Thierry

Metapolitica nu este nici momeala, nici o expresie, ea este o modelare si perceptia acestei modelari in importanta realitatii Universului care ne inconjoara si ne antreneaza in participarea la echilibrul si unitatea sa. Daca Politica este expresia Ideii, Metapolitica este Ideea, mai bine spus Idealul, nu Idealul Utopic, ci Idealul temperat de dreptate, care se alatura realizarii chiar mai departe de expresia extinderii a maiestriei. Maiestrie care in aceste zile al glorificarii mondializarii, se dovedeste putin operationala din moment ce stagneaza din considerente atavice innebunite de constrangeri perfide care se complac in larma, acolo unde realitatea nu se divide ci se compromite si se ia cu vointa.

Daca le consideram rataciri ale ONU, intelegem mai bine semnul a ceea ce s-a precizat mai sus. Cine spune Metapolitica spune putere, si nu puterea trufiei ci elocventa survenita care permite gestionarea necesitatilor, aprofundarea realitatii sale si conceperea finalitatii care nu este alta decat deschiderea spre Univers si ramificatiile sale. A vedea in asta altceva nu inseamna decat a-si orbi ritmul si esenta, a destitui libertatea de concepere si finalizarea unei expresii atrofiate al carei sens se pierde atat de bine in plangerea legiferata. Astfel, de la pervertirea cuvantului trebuie sa se revina la o definire sanatoasa a termenului Metapolitica, care nu este doar simpla geostrategie, geopolitica, fasciculele iradierii sale, dar intrepatrunderea formala a ramificatiilor ce tind spre realitate si semnificatia sa si in sipetul lor promontoriu patrunzand ca prin aer.