Ideea imperiala in Bizant

Imperiul era privit de catre bizantini ca fiind cel mai desavarsit model al organizarii unui stat; ca o realizare perfecta al armoniei si ordinii politice. Ideea imperiului se fundamenta si se argumenta prin teorii politice, cultul puterii imperiale fiind una din principalele elemente al ideologiei de stat.

Aparent toate aceastea ne amintesc de monarhia orientala. Totusi, in ce masura Imperiul Bizantin era apropiat de despotismul oriental? Ideea puterii imperiale era mostenita de la Roma, unde statul era considerat o valoare suprema si incontestabila, iar imparatul domn, conducator suveran; insa nu un proprietar al statului, cum era in orient. Imparatul Roman era obligat sa se supuna legilor, si aceasta regula s-a pastrat si in Bizant.Un rol important in consolidarea imperiului a jucat crestinismul, care i-a oferit o aura de sacralitate. Inca in secolul IV unul din ideologii imparatului Constantin Eusebiu, a elaborat o teorie politica, care a oferit un fundament religios important statalitatii bizantine. Aceasta a ramas neschimbata timp de secole si a avut o influenta destul de puternica asupra tarilor din Europa de Est (Tarile Romane), indeosebi asupra Rusiei.

Eusebiu considera ca nu doar omul, dar si societatea se mantuie datorita credintei. Deaceea Bizantul, unicul aparator al dreptei credinte, aflandu-se sub protectia lui Dumnezeu este obligat sa salveze celelalte popoare. In acest fel, ortodoxia a devenit unul din fundamentele statalitatii imperiului bizantin. Eusebiu a ajuns la concluzia ca puterea spirituala si laica trebuie sa formeze un organism unitar, actionand intr-o singura directie, inconformitate cu principiul simfoniei. Imparatul devenea in acest fel nu doar un conducator laic, ci si capul bisericii. Deaceea el trebuia sa aiba nu doar aptitudini de conducator, dar si calitatile unui bun crestin – smirenie, evlavie, credinta si milostenie.

Imparatul nu era divinizat, deoarece acest lucru contravenea fundamentelor crestine. El era considerat un om muritor carui i se cuvenea sa recunoasca propria nimicnicie si responsabilitate. Insa in relatie cu societatea acesta era privit asemenea unui Tata Ceresc, fiind mai aproape de un monarh oriental, decat de un rege din Europa occidentala. Imitarea lui Dumnezeu era una din cele mai mari obligatii, tot ritualul de la curte fiind supus acestui scop. Imparatul niciodata nu statea jos, ci intotdeauna pe o scena deasupra tuturor; tronul sau avea doua locuri: in zile de sarbatoare si Duminica unul din cele doua locuri era rezervat lui Hristos, care era simbolizat de crucea pusa pe tron.

Si totusi, persoana imparatului era considerate sfanta, deoarece ocupa cea mai superioara pozitie din stat.

Pe langa drepturile largi, imparatul avea si numeroase obligativitati, printre care cea mai importanta era grija fata de supusii sai – conditie obligatorie pentru puterea si armonia din stat. Deaceea istoricii bizantini nu evitau sa critice imparatul (indeosebi pe cei decedati), din punct de vedere al credintei si legilor omenesti. Propria responsabilitate, cel putin teoretic, au recunoscut si insusi imparatii. Astfel, Constantin al VII-lea (secolul X) afirma in scrierile sale ca imparatul trebui sa conduca “conform adevarului”, “in conformitate cu legea si dreptatea”, “ca un rob umil al lui Dumnezeu”. In cazul in care acesta cade in pacat, transformandu-se in despot si va deveni urat de popor, el va trebuie detronat.

Soarta multor monarhi bizantini a fost tragica, iar perioadele de domnie destul de scurte, uneori cativa ani. Jumatate din ei au fost lipsiti in mod violent de tron: unii obriti, inecati, otraviti sau izolati la manastire. Nesiguranta pozitiei imparatului era dictata si de faptul ca in Bizant mult timp puterea nu era transmisa prin ereditate. Chiar daca imparatii inconvenabili erau detronati, totusi puterea imperiala a ramas intangibila.

Cea mai superioara functie putea fi ocupata si de o persoana din paturile inferioare. Spre exemplu unul din cei mai cunoscuti imparati bizantini Iustinian I (sec VI) s-a nascut intr-o familie de tarani, iar sotia acestuia Teodora era actrita. Puterea imparatului era considerata divina, deaceea originea omului nu avea nici o insemnatate.