Tipologia constiintei politice radicale

de Arcadii Maler

Orice pozitie politica axiologica devine obligatoriu una radicala. O pozitie politica ne-radicala – este asa numita politica “moderata”, adica disponibilitatea de a jertfi propriile valori de dragul unei paci cu inamicul, care ar pute fi, printre altele, si o dovada al lipsei  oricaror valori. In acest fel, tipologia actorilor politici presupune relatia a trei modele: “radicalii”, “moderatii” si “conformistii”.

Radicalismul politic nu presupune intotdeauna existenta unei constiinte radicale. Un radical poate sa devine orice om “normal” care dispune de anumite principii, asa cum a fost in cazul nationalistul francez Charles Morras, care s-a pomenit in situatia cand principiile sale au pierdut puterea oricarei conventii comune. Morras si-a dorit o Franta normala, satula, stabila si suverana, fara nici o pretentie in afara. Insa aceasta “ Franta normala, satula, stabila si suverana”, a incetat sa mai fie un ideal pentru poporul francez, Morras devenind in acest context un radical.

Problema unui astfel de “radical involuntar”, cum era Morras, adica un radical care nu si-a constientizat pozitia, este lipsa constiintei radicale, pe care a avut-o in schimb Napoleon, care luptase pentru o Franta suverana, nu intru totul “normala”, deloc stabila, satula dupa caz deoarece avea foarte multe pretentii externe. Anume de la acest fenomen – fenomenul constiintei politice radicale incepe analiza proceselor politice din tara noastra din ultimii 15 ani, pentru ca anume aceasta constiinta a creat o realitate politica unica si a evoluat impreuna cu ea pana prezent.

Radicalismul, in calitate lui de stare a constintei este o consecinta al unei traumei nu doar psihologice, dar si unei de ordin existential, cauzat de trairea acelei prapastii pe care o formeaza istoria, intre CEEA CE ESTE si ceea ce AR TREBUI SA FIE. Intre ceea cum este si cum ar fi trebuit sa fie. Intre ordinea lucrurilor si ordinea valorilor.

Realitatea lumii prezente este negata ca fiind una nociva si opusa idealului valoric, transcendental fata de orice posibilitate de realizare in societatile existente. Realitatea se devalorizeaza, valorile transcedentale devin tot mai reale.

Desigur, nu exista aici nimic straniu: o astfel de viziune asupra lumii este legitima pentru constiinta religioasa (sacral-fundamentalista), protectia secularista ai caruia ofera un model al ideocratiei politice. Dar cu aceasta fenomenologia constiintei radicale nu se sfarseste aici: in caz contrar, daca am fi niste liberali ai scolii lui Popper, nu am fi vazut nici o diferenta dintre Schpengler si Hitler, intre ideologia national-socialista schpengleriana si practica nazista a lui Hitler.

Deisgur, ambele fenomene, ca si orice ideocratie, raman a fi dusmani ai “societatii deschise”, dar nu datorita radicalismului sau ci datorita radicalismului “societatii deschise”, care propune propriul model al ideocratiei. Am putea face o delimitare clara dintre diferite tipuri de constiinta radicala in continutul sau, construind intreg spectru al curcubeului politic cu toate nuantele ai fiecarei culori, dar aici problema este cu mult mai serioasa: cum sa deosebim radicalul, care reprezinta un pericol de moarte, de un radical care propune o alta viziune politica? Pentru aceasta trebuie sa deosebim radicalismul negativ de radicalismul pozitiv.

Primul tip al constiintei politice radicale poate fi numit in mod direct “nihilistic”. Radacinele sale istorice ajung in secolul III, in perioada celui mai radical gnosticism. Lumea imanenta este negat ca fiind una daunatoare in esenta – ei opunandu-se lumea abstracta, transcedentala prin definitie.

Fata de lumea actuala sunt posibile doar doua decizii politice – ori transformarea ei radicala intr-o perioada foarte scurta (ceea ce este practic imposibil), ori distrugerea ei, adica “eliberarea” agentilor idealului din captivitatea realitatii raului. Toata filosofia radicalismului nihilistic este construita pe negarea valorilor dusmanului, si doar uneori pe afirmarea propriilor valori (care fiind ideale nu mai au nevoie de realizare). Distrugerea dusmanului (lumea imanenta si cauza ei) pentru nihilist este mult mai importanta decat obtinerea victoriei in aceasta lume, cu atat mai mult sa supravietuiasca in ea.

Urmasii istorici a unui astfel de nihilism maniheic pot fi numiti cel putin patru grupari al miscarilor politice din timpurile noastre:

1. anarho-liberalii, apologetii “separatismului civic”
2. directia anarho-comunista din miscarea de stanga, leninismul si trotkismul.
3. nazistii, sau etnonationalistii biologici de tip secularist sau mistic
4. orice reprezentanti ai nihilismului religios, incepand cu sectele suicidale de origine budista pana la anarho-cosmopolitismul avramic, neocalvinist sau wahhabit.

Al doilea tip al constiintei politice radicale este cel “fundamentalist”. In radicalismul fundamentalist relatia cu realitatea imanenta are loc in conformitate cu alte principii: aceasta lume daunatoare trebuie sa fie transformata, supusa vointei suverane al subiectului radical, fara sa fie distrusa, deoarece aceasta lume, este totusi o valore chiar daca este cea din urma pentru care merita sa luptam.
Filosofia radicalismului fundamentalist este construita pe afirmarea propriei valori fundamentale, inradacinata prin definitie in aceasta lume ca o piatra de fundament, nu ca un inceput distructiv.

Radicalismul fundamentalist (spre deosebire de cel nihilist) percepe aceasta lume ca una care ii apartine, ca o zona al influentei sale legitime, nu ceva principial strain. Iata de ce el are argumente puternice pentru schimbarea acestei lumi cu atat timp si forte, cat va fi nevoie, fara sa plece din el intr-un ideal transcendental. Mai mult decat atat, apare o filosofie deosebita a responsabilitatii agentului idealului pentru mersul lucrurilor din lume in fata idealului insusi.

Acest realism al radicalismului fundamentalist se afirma prin:

1. neoliberalii anglo-americani (care se autointituleaza in mod absurd ca “noua dreapta” sau “neoconservatori”)
2. “Comunistii de dreapta” de tipul stalinist- maoist, sau “national-bolsevici”
3. Revolutionarii conservatori si reactionarii de toate tipuile (in afara de nazisti), de la clericali si cezaristi pana la adevarata “noua dreapta” si “neoconservatorism”
4. Reprezentantii tuturor tiputilor de religiozitate politica, care isi impun drept scop misionarismul si nu niste excese siucidale.

Din aceasta deosebire se vede ca existenta unei constiinte radicale nu este determinanta pentru logica soartei politice al purtatorului sau. In esenta este vorba de opozitia adanca intre radicalismul de stanga (nihilist) si radicalismul de dreapta (fundamentalist).

Aceasta linie de demarcare trece prin ideologiile radicale evidentiind tipurule sale contradictorii, si prin inima omului care porneste pe calea actiunii politice radicale.