Naţiunea a murit, Trăiască Neamul!

Noţiunea de “stat” este destul de recentă. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obişnuim să numim astăzi “instituţia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politică despre originea statului, totuşi vom evidenţia anumite aspecte al liniei de evoluţie structurilor politice mai mult sau mai puţin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formaţiune politică din societatea, aşa cum a observat si sociologul roman Traian Brăileanu, este familia, în care criteriul de distribuire al puterii constitue vârsta şi sexul. Odată ce structurele politice devin mai complexe, se modifică şi criteriile de atribuire al puterii. Proporţional cu creşterea structurii creşte şi numărul persoanelor implicate în procesul de luare a deciziilor; în acest fel apar instituţii deliberative:“sfaturile bătrânilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunităţilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia în cadrul acestora erau luate în comun.

In măsura creşterii arialului de stăpânire, apare şi necesitatea creierii unei forţe represive permanente (armata), care avea rolul atât de a respinge atacurile din afară, cât şi garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forţe are loc şi treptata centralizarea politică a unei suprafeţe de teren (“ţară”) în care de regulă centrul devine reşedinţa regelui sau conducătorului de oşti.

Din acest moment are loc cristalizarea modelului ierarhic al structurii politice. Societatea începe să obţină forma piramidei, în vârful căreia se află monarhul, iar spre bază vasalii şi supuşii săi. Pentru un astfel de model este caracteristică luarea deciziilor pe verticală, de sus in jos. Poziţia socială, de cele mai dese ori, este transmisă prin ereditate, tradiţia constituind o bază ideologică puternică al epocii feudale.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se schimbă şi criteriul de atribuire al puterii. Apare o nouă clasă socială: burghezia, care concurând cu nobilimea, propune o nouă formă de organizare care ar urma să schimbe radical concepţiile despre lume.

Structurile feudale, în care elementul dominaţiei constituia tradiţia, de regulă nu avea drept scop acumularea materiala, adică nu erau utilitara. Modul de viaţa feudal nu era un mijloc ci un scop în sine. Iată de ce noua formă raţională de organizare ai producţiei, bazată pe separarea muncii, superioară din punct de vedere organizaţional modelului tradiţional-ierarhic, a pus capăt dominaţiei structurii politice ierarhice.

Aceasta organizare raţională a muncii a atins nemijlocit şi acea instituţie politică care urmează să se devină stat modern. Apare nevoia persoanelor specializate într-un domeniul ingust, organizarea cărora în instituţii separate (birouri) dă naştere birocraţiei, şi în cele din urmă ceea ce înţelegem azi prin “stat” .

A se observa ca în perioadele anterioare, noţiunea de “stat” nu exista, deoarece nu exista încă concepţia de “instituţie politică” diferită de cea a conducătorului statului, de teritoriu şi de populaţie. In trecut, prin cuvântul “ţară” se desemna fie o regiune geografica, o moştenire feudală, fie o populaţie de pe un anumit teritoriu.

Să mai evidenţiem că şi conceptul de “naţiune” aparţine epocii moderne fiind legat strâns de noţiunea de “stat”, deosebindu-se radical de ceea ce se înţelegea în trecut prin “neam” sau “popor”.

Progresul tehnico-ştiinţific, concurenţa economică, procesul de globalizare a început să favorizeze un alt principiu de dominaţie cu totul nou: viteza şi informaţia. Au început să domine acele structuri, care sunt mai capabile să reacţioneze la noile schimbări. Aceste forme de organizare urmau să permită comunicarea rapidă între componentele unui sistem, ceea ce ar permite o reacţie rapidă la schimbările din mediul înconjurător. Dezvoltarea noilor căi de transport, apariţia noilor mijloace de informare (satelit, internet, telefonie mobile) a permis crearea aşa-numitor “reţele sociale” care au devenit un nou model al organizării sociale.

In aceste condiţii, statul în calitate de structură birocratică, net inferioara reţelelor, ar putea urma soarta ierarhiei, în acest fel fiind pusă sub semnul întrebării însuşi existenţa statului şi naţiunii.

Formal, statul mai continua să existe, chiar dacă este incapabil să mai domine societatea în sânul căreia s-au format.

Societatea globală devine tot mai mult un ţesut infinit de reţele, diverse ca funcţie şi scop, statele servind în acest caz ca noduri de intersecţie. Chiar şi sensul politicii internaţionale nu mai este acelaşi: nu mai vorbim de SUA, Rusia, Uninea Europeana ca subiecţi unici, ci de reţele gigantice de companii transnaţionale, cu interese total separate de interesele de stat (existenţa căruia este tot mai mult pusă la îndoială)

Un exemplu recent ar putea servi alegerile prezidenţiale din Serbia. In pofida faptului că în interesele sale geopolitice statului rus trebuia să susţină candidatul care milita pentru apropierea de Rusia, elita financiară de la Moscova, în special compania “Gazprom”, a susţinut candidatul pro-occidental, alegerea căruia ar facilita expansiunea companiei ruse de gaz pe piaţa europeană. Nu mai vorbim de SUA care este o arena plină de manifestări ai diverselor reţele mondiale, care cu ajutorul guvernului american îşi satisfac interesele de grup, “interesele geopolitice americane” se reduc la interesele unor reţelelor internaţionale, pentru care aşa state cum sunt SUA, Rusia, UE, China nu sunt decât mijloace de realizare ai propriei politici.

O viziune nouă al relaţiilor politice pe plan mondial cere detaşarea de vechiul tablou al luptelor dintre popoare sau state, ci între componentele reţelelor pentru stăpânirea resurselor materiale.

Nu ar trebui să ne grăbim să punem capacul pe vechile forme, ele continuă, şi vor continua să existe în combinaţie cu noile forme. Pentru că şi reţelele sociale au existat în toate timpurile, doar că nu a existat contextul necesar afirmării lor.

Să rezumăm aşadar formele de organizare, care desigur nu au existat nici ele în formă pură, diferenţiindu-se de la caz la caz:

Familia, comunitatea patriarhală – criteriile de atribuire al puterii: sexul şi vârsta

Feudalismul, ierarhie – criteriul de atribuire al puterii: tradiţia şi credinţa faţa de monarh

Birocraţie, organizare raţională – criteriul de atribuire al puterii: specializarea

Reţele sociale – criteriul de atribuire al puterii: viteza şi informaţia.

Paradoxal, dar în condiţiile globalizării, statul devine cel mai mare duşman al comunităţii etnice în cazul în care aceasta continuă să se cramponeze în limitele inflexibile a unui stat. Spre a rezista în epoca informaţională, naţiunile trebuie să se organizeze în reţele care nu ar fi legate de nici instituţie birocratică, ci din contra, ar influenţa politica altor state în interesele propriei comunităţi etnice.

Ca prototip ar putea servi comunitatea evreilor sau armenilor care au reuşit să utilizeze în favoarea sa acest model, chiar din cele mai vechi timpuri.

În acest context dispar doctrinele politice ce ţin de vechea organizarea politică, şi îşi fac loc ideologiile bazate pe negarea sau afirmarea unor valori, pe distrugerea sau consolidarea comunităţilor etnic-confesionale. Este vorba de ideologia liberalismului de stânga al „societăţii deschise” (despre caracterul căreia voi vorbi într-un material aparte) şi ideologia revoluţionar-conservatoare al „valorilor tradiţionale”.

Fiecare individ conştient de realitatea existentă urmează să aleagă în ce parte al baricadei se află.