EVOLA sau victoria Revoltei

de Claudio Risé (prefaţă la “Revolta împotriva lumii moderne”)

Dacă o reciteşti în zilele noastre, cartea Revolta împotriva lumii moderne lasă să se întrevadă o victorie, o victorie împotriva lumii moderne, a lui Julius Evola şi a celor care au simţit şi au gândit la fel ca el. Fireşte că este o victorie nu consfinţită o dată pentru totdeauna, o victorie pentru care se luptă încă mult şi bine, dar care a făcut ceva drum în ce priveşte acea „revoltă” pe care o propunea el  – cu curaj intelectual şi moral – şi la care şi-a adus o contribuţie de valoare.

Aspectele esenţiale ale lumii moderne pe care Evola le descria cu luciditate în acest text au devenit protagonistele crizei acestei lumi. Care criză se prezintă astăzi într-un mod destul de diferit, pentru că este mult mai avansată şi determinată decât acea „decadenţă” exprimată în „literatura crizei” în care se naşte, în mod cronologic, Revolta evoliană. Dar de care Evola se delimitează încă de la început. Şi de Spengler, mai-marele genului, cărui îi reproşează (în Drumul ciobanului) „lipsa dimensiunii metafizice care reprezintă esenţa oricărei Kultur autentice”¹

Dar se delimitează şi de ceilalţi „fie se cheamă Massis, Kezserling sau Benda, Rop sau Ortega y Gasset sau Huizinga … cu toate că aceştia aparţin spiritualiceşte lumii pe care o critică, lumii moderne, iar situaţiile la care ar trebui să se refere fie că le ignoră fie că le evită temându-se să nu fie acuzaţi de reacţionism şi de anacronism”².

Opera crizei, pe care Evola o simte apropiată (o va introduce mai apoi în Italia) este Criza lumii moderne, de René Guénon, pentru că autorul posedă acea referire la Tradiţie care (deşi exprimă, în parte, într-un mod diferit de cel al lui Evola) reprezenta pentru autorul Revoltei baza indispensabilă pentru constituirea unei teze autonome faţă de acea „lume modernă” ale cărei decadenţă şi criză se voiau a fi deschise. Decadenţa şi criza şi-au continuat rumul şi au fost analizate cu atenţie de către diferite ştiinţe omeneşti în nişte medii cât se poate de îndepărtate de Tradiţie şi de informaţiile privind diagnosticul, prognoza şi terapia în legătură cu criza lumii moderne. Şi tocmai poziţia centrală pe care criza lumii moderne a ocupat-o de atunci în ştiinţa contemporană dovedeşte – după părerea mea – în mod semnificativ îndrăzneala propunerii Revoltei şi drumul parcurs de aceasta nu în domeniul cererilor de principiu ci în acela al descrierii fenomenelor.

* * *

Primul actor al crizei lumii moderne este, fireşte, chiar supusul acestei lumi, individul, născut o dată cu umanismul şi axat pe propriul său Eu. „Centru iluzoriu” – cum nota Evola – deoarece este „centrul muritor al trupului” (pp. 355-356), creator „o dată cu artele şi ştiinţele profane” de „adevăruri şi legi marcate de contingenţă şi de caducitatea ce caracterizează tot ceea ce aparţine lumii devenirii”. În Revolta împotriva lumii moderne, Evola subliniază falsa omnipotenţă a supusului lumii moderne şi a friabilei sale ştiinţe anticipând nişte consideraţii care se pot găsi şi astăzi în centrul gândirii şi criticii postmoderne. O critică ce pleacă de la istoriografia antiumanistă a lui Michel Foucault cu a sa concisă contestare a poziţiei centrale a supusului şi a concepţiei liniare a istoriei în care s-ar desfăşura acţiunea sa.

Foucault a ilustrat în operele sale construcţia retorică a acelui supus, fracturile epistemologice datorită cărora acţiunea sa dobândeşte coerenţă şi liniaritate, camuflarea „microfizicii puterii” moderne şi a mijloacelor inchiziţiei – recompensă şi represiune – cu ajutorul cărora puterea se ştie (a) gospodări şi extinde. Astăzi lucrurile sale constituie bazele solide ale acestei galaxii, multiformă şi uneori nebuloasă, dar cu siguranţă reprezentativă pentru

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

spiritul timpului care strânge laolaltă producţia postmodernă. De altminteri, antropologia structurală şi lingvistică demonstraseră deja (graţie Lévi-Strauss şi Saussure) natura „efectului de suprafaţă” a supusului-individ, dominat în realitate de nişte legi şi structuri despre care instrumentul său specific – conştiinţa nu ştie nimic. Aşa după cum Niezsche – de la care a pornit cercetarea foucaultiană – denunţase natura de „mască” a supusului şi a conştiinţei acestuia. În sfârşit, întreaga filozofie a cunoaşterii din ultimii cincizeci de ani a pornit război – de pe poziţii cu arme diferite – împotriva superiorităţii Cogito-ului cartezian pe care se baza puterea ştiinţei supusului lumii moderne.

Mai apoi, o dată cu Jung, psihologia profundului a dezvăluit până la urmă lipsa de consistenţă a superiorului Eu: centrul tot mai nesigur şi provizoriu al domeniului conştiinţei, acesta nu poate acţiona în mod eficace şi echilibrat decât dacă se deschide în faţa acelui autentic Centru al personalităţii conştiente şi inconştiente, Eul, care reprezintă şi receptaculul imaginilor superioare ale alternanţei lumii, arhetipurile inconştientului colectiv, reprezentările constante ale acele „supralumi” (Revolta, pp. 156-157) asupra căreia se pot deschide viziunile noastre profunde. Separarea oficială, caracteristică lumii moderne laicizate, din Eul individual şi forţele suprapersonale şi eterne este considerată de psihologia profundului drept firavă şi patologică şi reversul „procesului de identificare” parcurs activ de reunirea individului cu societatea de care aparţine şi cu forţele superioare care pun în mişcare şi inspiră acţiunile individului şi societăţii.

* * *

De o mare perspicacitate pentru anii în care a scris Evola este o altă revelaţie care va fi mai apoi revendicată de sociologie şi de gândirea politică mai radicală în epoca târzie a modernităţii şi postmodernităţii: şi anume acel caracter de „anorganicitate” pe care-l are universul eului al modernităţii. „Nu va mai exista viaţă nici în interior nici în exterior, va exista numai construcţie”. Şi aici se prefigurează acel univers al născocirii de obiecte, de moduri de a gândi şi de a exista care va fi mai apoi descris de sociologie prin anii 90 (odată cu Giddens îndeosebi). Într-o lume care a tăiat, în numele raţiunii, orice comunicare cu un univers simbolic identitatea nu mai este dată de legătura cu acest univers, ci de consumul de produse fabricate, chiar şi de tip intelectual, psihologic şi de comportament. O atitudine care – aşa cum observă Evola cu o precizie clinică – îmbracă, în viteza şi frenezia ei, nişte aspecte de manie: aceasta deoarece mania, atitudinea euforică, este singurul refugiu iluzoriu în care omul modernităţii – care a rupt legăturile cu realitatea nonaparentă, substanţială – speră să-şi facă loc pentru a scăpa de descurajarea căreia îi este dat să devină (aşa cum se întâmplă mereu, dacă nu intervin cumva alte produse fabricate şi anume psihoterapeuticile) disperate.

* * *

Dar şi anorganicitatea lumii moderne – la fel ca omnipotenţa cerebrală a supusului acestei lumi – pare a se întoarce pe dos în zilele noastre. Nişte fenomene complexe, cum ar fi ceea ce în concepţia antropologică este numit „primordialism” (cu recidivele sale politico-spirituale: recuperarea culturilor tradiţionale), cu a lor revendicare a legăturilor primordiale, valorificate ca fiind nişte purtătoare ale simbolurilor tradiţiei culturale şi spirituale a unui popor şi a unei ţări, tind să îndepărteze acea sterilă „anorganicitate” care – după ce a intoxicat cu universul ei contrafăcut lumea modernă – marchează astăzi sfârşitul acestei lumi.

Fireşte că puterile lumii moderne luptă în orice chip împotriva acestor mişcări acuzându-le de obscurantism. Ideea centrală a unor astfel de atacuri cât se poate de incoerente şi înfrumuseţate din punct de vedere ştiinţific este că ar fi vorba despre nişte impulsuri „agresive” care ar vrea, chipurile, dar nu vor putea, să facă în aşa fel încât lumea să dea înapoi, să se întoarcă la stadiile precedente ale istoriei omenirii. Fapt e că în ciuda aceloraşi dezminţiri din

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

domeniul ştiinţific – înregistrate mai cu seamă în fizica postatomică – gândirea lumii moderne nu a renunţat (şi de fapt nici nu poate s-o facă pentru că ar însemna să se autolichideze) la ideea „timpului liniar” pentru a accepta ideea „timpului ciclic” sau de „durată” care este ideea proprie gândirii tradiţionale, a teoriei „realiste” a observaţiei istorice (opusă celei iluministe) şi a curentelor ştiinţifice care s-au dezvoltat începând din anii Treizeci. Dar în ciuda unei anumite propagande desfăşurate graţie puterii uriaşe de care mai dispun susţinătorii epocii târzii a lumii moderne, anatema „regresiunii” nu este în măsură să oprească o tendinţă care devine din ce în ce mai clară în conştiinţe şi încă şi mai mult în inconştientul colectiv al oamenilor şi al popoarelor. Ba chiar, cu cât acuzarea faptului că se priveşte în trecut devenise insistentă şi stridentă, cu atât mai mult interesul pentru modelele precedente de cultură şi pentru imaginile transpersonale care le inspiră devine – mai ales în rândul tinerilor – constant şi hotărât.

Aceasta pentru că ei, tinerii mai ales, sunt cei ce suferă efectul slăbirii şi pierderii de identitate produs de universul contrafăcut al lumii moderne şi de dispariţia iniţierilor (Revolta, pp. 356-357) ce caracterizează acest univers. Generaţiile precedente au putut să schimbe identitatea, sensul unei apartenenţe şi al unui destin graţie puterii banului, puterea burgheză punând capăt neliniştilor spiritului cu promisiuni în legătură cu soarta sufletului, promisiuni oferite de biserici secularizate – braţul religios al lumii moderne. Dar pentru noile generaţii nu mai există nici măcar garanţia puterii banului:resursele naturale au fost secătuite, pământul este de acum – şi fizic vorbind – acel Tărâm Pustiit, cea Waste Land, pe care domneşte o suveranitate care putrezeşte. Renegarea, mântuirea, reprezintă acum o exigenţă vitală; şi nu întâmplător ciclul Graalului (căruia Evola i-a acordat o atenţie deosebită) şi imaginea lui Parsilaf trezesc din ce în ce mai mult interesul şi dragostea tinerilor.

* * *

Dar de ce oare, am impresia că puterea germinatoare a revoltei lui Julius Evola s-a transformat de acum în luptă şi lasă să se întrevadă posibilitatea Victoriei împotriva lumii moderne? Pentru că – aşa cum Evola nu uită să observe – această lume modernă, egoistă intelectualizată, anorganică, laicizată este lumea occidentală. Este proiectul umanismului european realizat mai ales datorită succeselor sale economice şi sociale obţinute de revoluţiile burgheze, de revoluţia industrială şi susţinut de resurse economice şi politice jefuite în urma cuceririlor imperialiste făcute de Statele burgheze. Dar în lumea globală, postmodenă, Occidentul „modern” reprezintă doar o parte a acestei lumi; o parte debilitată din punct de vedere cultural şi politic şi – simptom interesant – mai slabă decât marile civilizaţii „tradiţionale” (nonlaicizate, nondemocratizate) până şi în domeniul său preferat: dezvoltarea economică. În epoca ce se voia a fi cea a „sfârşitului metafizicii” şi a morţii Sacrului (şi deci si a Naturii care-l reprezintă) Occidentul laicizat şi raţional şi „gândirea sa fără vlagă” apar ca fiind asediate de nişte continente dispunând de culturi solide. Iar cererea de resacralizare a lumii exprimată de acestea îşi află ecoul în Occident, la toţi cei pe care modernitatea i-a privat de identitate.

La tineri, bineînţeles, aşa cum am mai spus. Dar şi la toate acele popoare şi la acele culturi şi la acele naţiuni care – aşa cum foarte bine o spune Evola – au fost private de legitimitate şi de recunoaştere din partea lumii moderne. Aceste lucruri s-au întâmplat, din punct de vedere al formelor politice, în momentul lichidării Sfântului Imperiu – entitate transnaţională ce reprezenta cultura (înţeleasă în sens antropologic şi spiritual) continentul european şi forţele transcendente şi active în cultură, acelaşi moment în care Imperiul a fost înlocuit cu Statele naţionale.

În acest fel, o comunitate de popoare având i istorie comună era înlocuită de egoismul Statului modern (cea mai rea dintre instituţii, cum o defineşte psihanalistul Edward Glover) care

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

nu mai reprezintă „forma internă” a naţiunii, ci orânduirea juridică formală, cu totul străină naţiunii … Şi nu se mai adună acea sevă simbolică, acea vlagă a sfintei uniri a pământurilor şi a istoriilor pentru a face loc acelui proces de birocratizare politică şi represiune judiciară pe care l-au descris atât de bine Webwr şi Foucault. Dar şi acest proces pare să se fi încheiat. Naţiunile, naţiuni organice – comunităţi de pe acelaşi pământ, de aceeaşi stirpe şi aceeaşi cultură – deposedate nu numai de teritoriu şi de populaţie, dar şi de numele naţiunii pe care Statul burghez a anexat-o pentru a cuceri adeziunea populară (şi imaginea juridică, ce a slujit dintotdeauna puterii, este faimosul „plebiscit de toate zilele”al lui Renan), ei bine, naţiunile se revoltă. Ne aflăm în faza trezirii etnice, de înflorire a acelor naţionalisme organice şi al încâlcitului sistem polemologic ce le-a dat viaţă, care sleieşte vlaga acelui aservit politic iluminist şi mercantil şi groparul Imperiului: Statul naţional.

Astfel că secolul se sfârşeşte cu renaşterea (şi nu numai în Europa ci în toată lumea omologată mai înainte de imperialiştii burghezi) unor Naţiuni străvechi care îşi reiau cultura şi credinţele tradiţionale. Înfierând părtinirea şi sărăcia de tipuri de asocieri supranaţionale atât de dragi Statelor naţionale aşa ca Europa băncilor şi monedelor.

Conceptelor intelectuale sau economice (bazate pe motivaţii ale raţiunii occidentale burgheze) naţionalismele postmoderne le opun caracterul concret al datelor „arhaice” geopolitice şi antropologice reelaborate de o viziune simbolică. Iar legăturii abstracte de tip juridic (Constituţia şi aparatul legislativ) îi opun condiviziunea – concretă şi mitică în timp – a „legăturii primordiale” de rudenie, de cultură, de descendenţă comună. Membrii naţiunii se consideră uniţi de o legătură ancestrală, orânduită în mod mitic de jur împrejurul imaginilor stirpei.

Şi totuşi procesul de descompunere a Statelor naţionale şi de renaştere a naţiunilor (care se bucură de respectul şi recunoaşterea din partea Imperiului) deşi este băgat în fermenţi interesanţi de luptă împotriva modernităţii nu generează încă victoria. Nu putem să trecem cu vederea pericolul care ne paşte, pericol care predomină în caracterul organic al acestor naţiuni, aspectul ctonic, al femininului matern (în legătură cu care Evola ne dă – aici şi în întreaga operă – nişte pagini de mare profunzime şi actualitate psihologică) dominat încă o dată de satisfacerea nevoilor, de setea de a avea şi indiferent la năzuinţa transnaţională de a exista. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că drept reacţie la univesalismul fals al modernităţii este prezentă din nou – în acest revival al metaculturii ctonice – ceea ce Evola defineşte, pe bună dreptate, „iluzia” rasei şi a sângelui. Materie pură care capătă importanţă numai atunci când asupra ei acţionează o „forţă de ordin superior, supranaturală şi nu naturală”, ceea ce reprezintă, cu siguranţă, dorinţa intensă de putere manifestată de o naţiune pierdută în forţele inferioare ale mamei. Aşa după cum n-a avut nici un caracter transpersonal (şi Evola insistă asupra acestui punct) voinţa de putere a Statelor naţionale şi a regimurilor totalitare de dreapta şi de stânga ale lumii moderne şi cu atât mai puţin cea a „miturilor” rasiale false (care erau realitate nişte sloganuri propagandistice). Aşadar riscul renaşterii naţiunilor organice este acela de a se da naştere unei mulţimi de subiecte politice – mai puţin abstracte, mai puţin birocrate – în Statele naţionale (în legătură cu Evola emite nişte păreri definitorii) care fac – încă, totuşi – parte din universul cultural al lumii moderne.

La sfârşitul acestor reflecţii aş îndrăzni să mai prezint o intuiţie personală: ei bine, lucrurile nu se vor sfârşi aşa. Fireşte că, potrivit ordinii mortuare a lumii moderne. Mama-cea-Mare-devoratoare-Tiamat va încerca să readucă în lume – în carul său de orori – haosul. Dar revenirea oamenilor la tradiţia propriilor lor culturi şi năzuinţe de a se întoarce la obârşia diferitelor civilizaţii îi va veni de hac, încă o dată, acelei puteri devastatoare.

Noul mod de a percepe – privind sau ascultând – al popoarelor ţărilor care se trezesc acum la sfârşitul mileniului le redă graiul acelor forţe superioare şi eterne, arhetipice, pe care lumea modernă încercase să le reducă la tăcere prin zgomotul asurzitor al imposturii intelectuale

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

şi de comportament. Este aşa-zisul nouvel enchantement (aşa cum îi spune nu numai Gilbert Durand) care îi ia locul acelei dezamăgiri Entyauberung descrisă cu mare precizie de Max Weber în momentul triumfului Statului modern.

După experienţa neplăcută trăită de lumea modernă, omul vrea să se întoarcă la ceea ce Evola numeşte „a-şi aparţine lui însuşi şi a dobândi forma”, la a se recunoaşte într-o eternitate. Şi trebuie să facă acest lucru dacă vrea să continue să trăiască.

Răzbunarea maternă a lumii moderne, care s-a încheiat cu intoxicarea şi îndepărtarea experienţei subumane a societăţii de consum si-a pus de acum toate cărţile pe masă. Jocul s-a terminat.

Omul îşi îndreaptă privirea spre înălţimi.

CLAUDIO RISÉ