Lev Gumilev: “Teoria pasionarităţii” sau cum se naşte un etnos

Text publicat în revista “AXA”

de Octavian Racu

Biografie

Lev Gumilev s-a născut în satul Ţarskoe, la 1 octombrie 1912. Este fiul poeţilor Nicolai Gumilev şi Anna Ahmatova. În perioada 1930-1934 a participat la expediţiile din Saian, Pamir şi Crimeea. Din 1934 studiază la facultatea de istorie a Universităţii din Leningrad. În 1935 este exmatriculat din universitate şi arestat, dar în scurt timp este eliberat. În 1937 este restabilit la universitate. În 1938, fiind studenteste arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Norillag, în calitate de geolog la ocnele de cupru. În toamna 1944 pleacă pe front ca voluntar, ajungând până la Berlin.

În 1945 este demobilizat şi reînmatriculat la Universitatea din Leningrad, pe care o absolveşte în 1946, iar la 28 decembrie 1948 îşi apără titlul de doctor în istorie şi este angajat în calitate de colaborator al Muzeului etnografiei popoarelor din URSS.

La 7 noiembrie 1949 este arestat şi condamnat de către Consiliul Special al NKVD la 10 ani privaţiune de libertate, perioadă pe care o petrece în lagărul cu destinaţie specială Ciurbai-Nura, în apropierea de Karaganda, apoi în lagărul de lângă Mejdurecensk. În 1959 este reabilitat din cauza lipsei componentelor crimei.

Din 1959 lucrează la biblioteca din Ermitaj. În 1961 îşi apără teza de doctor în istorie („Turanicii antici”), iar în 1974 îşi apără teza de doctor în geografie („Etnogeneza şi biosfera Pământului”). Până la ieşirea la pensie, în 1986, lucrează la Institutul de Geografie, pe lângă Universitatea din Leningrad.

Decedează la 15 iunie 1992 în oraşul Sankt Petersburg.

Lev Gumilev a propus un complex de metode originale de studierea a etnogezei care includ studierea paralelă a datelor cu privire la climă, geologie şi geografie care vizează landşaftul, izvoare arheologice şi culturale. Rezultatele cercetărilor sale au servit formulării teoriei pasionare a etnogenezei, prin care sa  încercat să fie explicată legitatea diverselor procese istorice.

Epoca informaţională înseamnă, o suprasaturaţie, o instaurarea a haosului informaţional şi în acelaşi timp, a haosului simbolic.  Lumea imaginară se disociază de lumea reală, iar societatea contemporană se mişcă tot mai mult spre o schizofrenie generală. Identitatea, în calitatea lui de fapt complex cu existenţă obiectivă, devine o realitate tot mai greu perceptibilă. Nu pentru că aceasta şi-ar înceta existenţa, ci pentru că omul devine tot mai înstrăinat nu doar faţă de lumea în care există, dar şi faţă de propriile trăiri interioare. Omul devine tot mai mult o imitaţie a modelelor artificiale pe care le impune spaţiul informaţional în care individul există.

În aceste condiţii, redefinirea noţiunii de „identitate” (socială, etnică, sexuală etc.) devine o necesitate a vremii. Teoria pasionarităţii, propusă de istoricul şi etnologul rus, Lev Gumilev, are avantajul de a clarifica unele aspecte ce ţin de procesul de formare şi disoluţie a entităţii etnice. Lucrare de bază, în care este expusă teoria pasionară a etnogenezei este „Etnogeneza şi biosfera pământului” („Этногенез и биосфера Земли”).

Etnos, stereotip şi pasionaritate

Etnosul, pentru Gumilev, este legat nemijlocit de un landşaft („Porţiune din mediul geografic cu trăsături proprii”). Etnosul în procesul de devenire, modifică landşaftul în care există, adaptându-l la necesităţile sale. Formarea grupului etnic, aşadar, are loc în cadrul interacţiuni între populaţie şi landşaft. Dar, în acelaşi timp, Gumilev respinge rolul determinativ al factorului lingvistic, religios sau politico-economic în formarea unui grup etnic.

Etnologul rus disociază etnonimele de grupul etnic. În unele cazuri membrii aceluiaşi etnos pot purta etnonime diferite (de exemplu: român, moldovean, aromân) în alte cazuri, diferite grupuri etnice pot avea acelaşi etnonim (dacă iniţial „roman” însemna „cetăţean al polisului Roma”, după edictul lui Caracalla, „romani” au devenit toţi cetăţeni ai imperiului. Mai târziu, numele de „romani” a început să fie purtat de bizantini („romei”) şi în cele din urmă, de urmaşii populaţiei daco-romane – „românii”). De aici rezultă concluzia că între etnonim şi etnos nu există nici un fel de legătură. În unele contexte, noţiunea îşi poate pierde sensul, adoptând noi inţelesuri.

Elementul esenţial, care ţine de grupul etnic, este stereotipul comportamental. Structura stereotipului comportamental care reprezintă o normă de relaţii: a) între colectiv şi individ, b) între indivizi, c) între grupurile din interiorul etnosului, d) între etnos şi grupurile din exterior. Stereotipul este la fel de dinamic ca şi etnosul însuşi.

În prima perioadă a creativităţii comunităţii etnice, o partea însemnată a colectivităţii, direcţionează grupul pe calea dezvoltării sociale, acumulând valori materiale şi spirituale. Această acumulare devine un „imperativ” şi în relaţie cu timpul, se transformă într-o stare numită „paseism”. Esenţa acestuia constă în faptul că fiecare constructor al integrităţii etnice se simte continuatorul al liniei strămoşilor, la care adaugă ceva: încă o victorie, încă o clădire, încă un manuscris. Acest „încă”, mărturiseşte faptul că trecutul nu a dispărut, ci continuă în om. Iată de ce adausul înseamnă o mişcare înainte. Fiecare minută trăită este percepută ca o concreştere cu trecutul existent (“Passe existente”). Rezultatele unor astfel de senzaţii devin faptele eroilor, care îşi jertfesc viaţa de dragul unui neamului sau unui ideal.

Superetnos, etnos, subetnos

Cea mai mare unitate umană, după antroposferă (întreaga specie umană), este superetnosul. Adică, un ansamblu de etnosuri, care apar în acelaşi timp, în aceeaşi regiune geografică, afirmându-se în istorie ca o unitate mozaică, compusă din etnosuri (de exemplu: creştinii, musulmanii, europenii etc.). Etnosul, la rândul său, este compus din subetnosuri (de exemplu: “moldovenii” din Basarabia, “aromânii” din Balcani, “vlahii” din Timoc), adică unităţi care există doar datorită faptului că întră în componenţa etnosului.

Unităţi inferioare subetnosului sunt consorţiile şi convixiile

Consorţiile sunt grupurile de oameni reuniţi de aceaşi soartă, cum ar fi cartelurile, bandele, sectele etc. De cele mai multe ori acestea dispar, dar uneori continuă să existe timp de câteva generaţii. În acest caz, acestea se transformă în convixii, uniuni cu mod de trai comun şi relaţii de familii. Nici convixiile, la rândul său, nu rezistă o perioadă îndelungată de timp, fiind distruse de exogamie (căsătorii în afara colectivităţii) şi schimbări ai condiţiilor istorice.

Existenţa sistemului etnic depinde de tradiţia etnică, elementul care stabileşte legătura dintre generaţiile trecute şi cele din prezent, cele din prezent cu cele din viitor. În filosofia tradiţională românească, această realitate a primit orginala noţiune de „neam”.

Procesul etnogenezei

Asemenea oricărui organism, pentru sistemul solar, terestru, este caracteristică ciclicitatea. Naşterea şi dispariţia unor populaţii, în opinia lui Gumilev, se află sub influenţa ritmurilor impulsurilor magnetice solare. Aceste ritmuri dirijează schimbările geoclimaterice, respectiv a landşaftului în care există populaţia.  Procesul etnogezei începe odată cu formarea unei populaţii stabile, capabilă de expansiune, cu stereotipuri deosebite de cele înconjurătoare. Pentru aceasta este nevoie de următoarele condiţii:

- amplasarea pe fâşia impulsului pasionar, sau un drift genetic puternic (driftul genetic constă în dispariţia, în mod aleator, a unor gene, determinând în acest fel predomiarea anumitor caracteristici în cadrul unei populaţii ),

- combinaţia a două sau mai multe landşafturi,

- prezenţa a două sau mai multe etnosuri.

În continuare, Gumilev deosebeşte următoarele etape ale etnogenezei:

- Drafe-ul, perioada primară (de regulă, nu este reflectat în izvoarele istorice)

- Perioada de incubare, de la 0 – la 150 de ani (creşterea pasionarităţii; este reflectată exclusiv în mituri)

- Ascensiunea, 150-450 de ani (creşterea bruscă a pasionarităţii, însoţită de lupte grele şi lărgirea lentă a teritoriului)

- Faza acmatică, 450-600 ani (apropierea nivelului pasionarităţii de punctul său maxim şi creşterea supremaţiei)

- Fisurare, 600-750 ani (Scăderea bruscă a pasionarităţii. Războaie civile, dezintegrarea unităţii etnice)

- Faza inertă, 750-1000 ani (Scăderea lentă a pasionarităţii la un nivel mediu. Prosperitate economică.

- Obscurantism, 1000-1150 ani  (scăderea nivelului pasionarităţii sub nivelul mediu. Decadenţă şi degradare)

- Agonia, 1150-1300 ani (Caracteristică pentru popoarele care au fost incapabile să între în homeostază. Dezintegrare rapidă).

- Homeostază, 1150  şi mai mult (existenţă în armonie cu natura).

Pasionaritate

Termenul de „pasionaritate” este o noţiune întrodusă de Gumilev, pentru a desemna acea energie interioară, acea tendinţă, care determină un individ, sau un grup de indivizi dorinţa de a modifica mediului înconjurător. În încercarea de a schimba landşaftul, are loc un proces de interacţiune dintre mediul extern şi colectivitate, între diverse colectivităţi. Inferioritatea sau superioaritatea unui sistem etnic este determinată de nivelul pasionarităţii. Impulsul pasionar constitue momentul maxim de mobilizare a forţelor, în urma căruia are loc formarea etnosului. Etnologul rus, considera că sursele impulsurilor pasionare ar putea fi, în special, de natură extraterestră şi de ordin genetic.

Gumilev deosebeşte trei nivele ai pasionarităţii: suprapasionaritate, evidenţiată la persoanele care sunt gata să se jertfească pentru patrie sau o idee măreaţă; pasionaritate normală, manifestată la persoanele care se află în echilibru cu mediul extern şi subpasionarii, prezentă la oamenii care se supun mediului extern şi se acomodează tuturor schimbărilor, persoane care sunt predispuse spre lenevie şi parazitizm.

O importantă caracteristică a pasionarităţii este „inducţia pasionară”. Persoanele care se află în preajma pasionarilor, se „infectează” de energia şi carisma acestora. Drept exemplu ar putea servi personalităţile istorice carismatice, cum ar fi Ştefan cel Mare (care avea capacitatea de a mobiliza ostaşii în luptă), genii sau sfinţii creştini.

Impulsul pasionar

Impuls pasionar, este momentul mobilizării maxime a potenţialului creator al unei populaţii. Gumilev caută originea „impulsului pasionar” în „mutaţii genetice”, procesele geoclimaterice şi cele extraterestre. Astfel de impulsuri durează câţiva ani şi se răspândesc de-a lungul liniei geodezice, pe o fâşie cu lăţimea de 200 de kilometri, de-a lungul câtorva mii de kilometri.

Originea mutaţională a impulsului rezultă din faptul că populaţiile pasionare nu apar haotic, ci în acelaşi timp, în locuri diferite, pe un teritoriu care are conturul unei fâşii, linii geodezice, care trece prin centrul pământului. Acest lucru presupune că polurile  câmpului magnetic determină geometria impulsului pasionar. Prin urmare, sursa mutaţiilor îşi are originea în afara pământului şi o sursă cu care acest câmp magnetic interacţionează.

Tradiţia etnică

Potrivit etnologului Lev Gumilev, tradiţia unei etniei se formează în perioada tinereţii, atunci când se formează capacităţile de adaptare la mediul înconjurător (etnic şi natural). Ea poate fi pierdută în cazul în care grupul etnic devine victima himerei (forma şi produsul contactului etnosurilor incompatibile (care au complementaritate negativă), care aparţin unor sisteme superetnice diferite. Născuţi în cadrul unei “himere”, oamenii îşi pierd tradiţia etnică şi nu mai aparţin nici unei dintre etnii contactate. Himera poate fi caracterizată drept o comunitate a oamenilor lipsiţi de identitate etnică). În timpul dezvoltării normale, tradiţia etnică îşi atinge apogeul, apoi începe să se simplifice şi să dispară, iar odată cu ea dispare şi etnosul. Totuşi, unele din elementele sale pot trece către alte grupuri etnice mai tinere, care asimilează şi prelucrează aceste elemente. Astfel, tradiţia etnică nu apare pe loc gol, ci reprezintă o combinaţie dintre elementele împrumutate de la predecesori, adăugându-se acestora trăsături noi.

Procesul pierderii tradiţiei etnice se numeşte „deetnizare” şi duce la dispariţia etnosului, chiar dacă oamenii, care îl compun, se vor integra în viaţa altor etnosuri, adoptând tradiţia acestora, fie vor adera la o himeră sau vor deveni membrii unui antisistem (“antisistem” – o unitate sistemică a indivizilor cu viziuni negative faţă de lume, o atitudine specifică faţă de lumea materială, exprimată prin tendinţa de a simplifica sistemele prin micşorarea densităţii relaţiilor din cadrul acestora. Relaţiile sistemice sunt reduse la zero, ceea ce înseamnă anihilarea sistemului, fie el un stat, landşaft sau etnie. Antisistemul produce o viziune comună pentru membrii săi. Pentru antisistem, indiferent de ideologia membrilor săi, este caracteristică existenţa unei fixaţii comune: negarea lumii reale, în calitatea ei de sistem complex, în numele unor scopuri abstracte. Printre membrii antisistemului predomină indivizi cu percepţia futuristă a timpului. Adică senzaţia că viitorul este singura realitate posibilă, trecutul fiind inexistent, prezentul fiind calificat doar ca o perioadă premărgătoare viitorului. Ideologia antisistemului se opune oricărei tradiţii etnice”).

Viziunea lui Gumilev este foarte apropiată de teorii elitiste româneşti: „teoria circulaţiei elitelor” a lui Mihai Eminescu, „teoria omului mare” a lui Traian Brăileanu, „corporatismul” lui Mihail Manoilescu, „voinţa socială” la Dimitrie Gusti etc.). Tradiţia etnică este determinativă pentru legătura organică dintre elită şi masă la Eminescu, „omul mare” este individul-lider, care prin propria carisma contribuie la selecţia elitelor.  Corporatismul lui Manoilescu presupune cristalizarea unei elite care devine dominantă în toate sfere ai vieţii sociale (politică, economică, cultural-ideologică). Acest lucru presupune formarea unei clase superioare care are capacitatea să predomină în aceste domenii şi să stabilească direcţia a evoluţiei societăţii. Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric. Aceste teorii se împlitesc într-un sistem care oferă explicaţie esenţa noţiunii de identitate, nu în calitate de unitate confesională sau lingvistică, ci un ansamblu complex de elemente atropogene şi nonantropogene.