Civilizaţia urbană – ultima fază a umanităţii? Victoria urmaşilor lui Cain

Cain – protopărintele civilizaţiei urbane

„Oraşul este o putere imensă. El înghite oamenii care devin tot mai slabi. Cu cât oraşul este mai mare, cu atât puterea lui este mai groaznică”, spune neamţul, personajul filmului rusesc „Brat” („Fratele”) a regizorului Serghei Balabanov. Şi are întru totul dreptate.

În pofida faptului că majoritatea oamenilor recunosc rolul dezumanizator al oraşului, acesta continuă să atragă oamenii cu o putere misterioasă. Într-adevăr, păcatul şi răul au fost întotdeauna un punct de atracţie pentru oameni slăbi.

Este interesantă în acest sens, mitul înfiinţării civilizaţiei urbane în Vechiul Testament. Asasinarea lui Abel, de către Cain, pune bazele ruperii legăturii dintre civilizaţia tradiţională, firească, şi civilizaţia urbană. Aflăm că potrivit unor tradiţii, numele „Cain” înseamnă „fierar” (de la evreiescul „qajin” sau de la rădăcina aramica şi araba „qjn” – „a bate fierul”,  iar urmaşii săi vor construi prima cetate din istoria omenirii („După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” Facerea 4:9). Potrivit unor tradiţii, Cain este rodul dragostei dintre Eva şi Satana. Acest motiv, prin care se afirmă rădăcinile satanice al lui Cain, îl găsim şi la Epifanie, Irineu şi Tertullian. Însuşi etimologia cuvântului „satan” înseamnă „renunţare”, „înstrăinare”, „separare”, „răzvrătire”. În Cartea Sohar, din literatura kabalistă, Satan este identificat cu Sammael, care este considerat dumnezeul „căii de stânga”. Momentul fratricidului, rădăcinele căruia, precum am văzut anterior, sunt satanice, pune începutul separaţiei dintre cele două lumi: Tradiţie şi anti-Tradiţie, spiritual şi material, sacru şi profan. Momentul fratricidului este momentul naşterii în dureri al „civilizaţiei înstrăinării”.

Civilizaţia fierului – ultima fază a civilizaţiei umane

Cetatea, devine nu doar un simbol al războiului, ci şi al comerţului, relaţie bazată pe interese egoiste. Mai mult decât atât, oraşul devine un cuib al decadenţei şi pervertirii naturii umane, aşa cum este în cazul Babilonului, Sodomei şi Gomorei.

Diaconul rus Andrei Kuraev observă că cele mai importante evenimente din Evanghelie se desfăşoară în afara oraşului, ca dovadă a ingratitudinii acestui spaţiu. „Civilizaţia fierului”, era tratată de omul tradiţional drept o „lume neagră”, iar momentul victoriei acestei lumi, sfârşitul civilizaţiei umane.

Era fierarilor, este cea din urmă epoca în „doctrina celor patru vârste”, pe care o întâlnim în mai multe culturi.

În tradiţia greco-romană, Hesiod atribuie, celor patru vârste, în mod simbolic metalele, şi anume: aurul, argintul, bronzul şi fierul, adăugând şi a cincia  vârstă – cea „a eroilor”, văzută ca o reinstaurarea a formei primordiale. Varianta iraniană este asemănătoare cu cea elenă. Şi aici, etapele au ca semn distinctiv metalele: aurul, argintul, oţelul şi „amestecul de fier”. În tradiţia hindusă, întâlnim patru cicluri, care semnifică slăbirea celor patru picioare a taurului care simbolizează „dharma”, legea tradiţională.

Urbanizarea – apogeul civilizaţiei occidentale ?

Istoria civilizaţiei occidentale este istoria evoluţiei oraşelor. Victoria omului „burgului”, burghezul, a devenit simbolul victoriei civilizaţiei urbane, iar expansiunea modului de viaţă occidental, este de fapt expansiunea, modului de viaţă în care rolul central este atribuit producţiei şi consumului.

Caracterul de masă al producţiei şi consumului determină acea înstrăinare, despre care vorbea şi Karl Marx în „Manuscrisele filosofico-economice din 1844″. Teoreticianul „societăţii comuniste” a încercat să depăşească, ce-i drept nereuşit, această înstrăinarea a muncitorului de produsul muncii, fără a încerca să depăşească paradigma societăţii construite pe principii unei civilizaţii urbane, fapt care a şi condus la efectele negative a totalitarismului comunist, pe care le cunoaştem.

Aşa cum capacitatea de producţie este eficientă doar în condiţiile unei organizări raţionale, paradigma raţionalistă este aplicată asupra tuturor sferelor sociale din cadrul urbei. Alvin Tofler, în lucrarea sa „Al treilea val”, observă aplicarea în societatea industrială a unui model unic al organizării: secţiile din cadrul fabricilor şi uzinelor, organizarea şcolilor în clase, universităţilor în facultăţi specializate. Nici orchestrele simfonice nu au evitat acest model organizaţional.

Însă cea mai marcantă schimbare, în urma aplicării acestei paradigme, a fost apariţia birocraţiei, respectiv, al statului în calitate de nouă instituţie modernă, necunoscută în trecut. Născut în mediul Europei occidentale, această manifestare a „societăţii fierarilor”, care treptat evoluează într-o ideologie, numită de sociologul rus Zinoviev „occidentalism”, îşi începe expansiunea spre statele în care Tradiţia îşi continuă existenţa. În Europa, simbolul victoriei civilizaţiei urbane asupra Tradiţiei, devine „Marea Revoluţie Franceză” din 1789 şi adoptarea codului civil de către Napoleon Bonaparte.

Românii şi procesul occidentalizării

Interesant este faptul că iniţial, „urbanizarea”, „Occidentalizarea” românilor nu a avut loc direct prin intermediul Europei occidentale, ci prin intermediul Imperiului ţarist. Simbolic, în acest sens, este faptul că Bucureştiul, actuala capitală a României, a devenit un oraş modern abia în perioada ocupaţiei ruse şi guvernării generalului Kiseleov (sau Kiseleff, în varianta românească). Astăzi, numele acestui general rus îl poartă „cu mândrie” una din principalele străzi din Bucureşti.

Legislaţie modernă, „Regulamentele Organice”, au fost şi ele introduse în timpul ocupaţiei militare ruse. Chiar şi unele neologisme au pătruns în limba română prin intermediul limbii ruse („revoluţie”, „naţie”, „constituţie” etc.) Primele tribunale şi legislaţia modernă sunt constituite la „iniţiativa” statelor occidentale, care doreau să reglementeze, în acest fel, comerţului în zona gurei Dunării.

Totuşi, urbanismul a continuat să rămână unul nefiresc şi străin pentru români. „Cetatea”, „târgul”, „oraşul”, au fost considerat întotdeauna un spaţiu străin şi al înstrăinării. Oraşul este locul în care românul „se grecizează”, „se franţuzeşte”, „se rusifică”, „se americanizează”, încetând a mai fi purtătorul propriei culturi.

Chiar de la bun început, Occidentalizarea, şi chiar formarea statului modern român a fost percepută drept un viol al civilizaţiei tradiţionale româneşti. Sufletul românului, întotdeauna, a fost profund anarhist. Să nu uităm că istoria de după retragerea romanilor la sud de Dunăre este o istorie de o mie de ani a lipsei unei organizări statale la români. Acest lucru nu înseamnă deloc că românii ar fi incapabili de a constitui formaţiuni statale, ci pentru că spiritul tradiţiei a fost foarte puternic la români. Credinţa, dragostea faţă de moşie (sau legătura mistică cu strămoşii) şi familia au fost elemente care au definit personalitatea românului. Or, civilizaţia urbană a însemnat întotdeauna lepădare, renunţare, înstrăinare de dragul acumulării bunurilor materiale. Iar un astfel de act, aşa cum ne arată istoria, este însoţit întotdeauna de tragedii umane.

Urbanizarea – rezultatul  şi izvorul catastrofelor umanitare

Formarea oraşelor europene a fost mai degrabă un rezultat al unor catastrofe umanitare, decât continuarea firească a unui progres socio-economic. Să ne amintim că urbanizarea Marii Britanii a însemnat moartea sutelor de mii englezi şi milioane de oameni din coloniile britanice.

Să nu uităm procesul de „împrejmuire”, când primele întreprinderi capitaliste s-au constituit din contul alungării ţăranilor de pe moşiile sale. A urmat introducerea pedepsei cu moartea pentru vagabondaj. Ţăranii fără moşie, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, au fost nevoiţi să se angajeze în oraş în calitate de „orăşeni iobagi”. În acest spirit s-a construit civilizaţia occidentală, care astăzi, încearcă cu orice preţ să se impune în calitate de model unic posibil şi demn de urmat.

Şi pentru Rusia, procesul de „urbanizare” a avut efecte secundare, nu doar pentru ruşi, dar şi pentru popoarele vecine. Este de ajuns să ne amintim de cele patru încercări de „occidentalizarea” a ruşilor: unificarea statului rus în perioada lui Rurick (de viţă nord germană), introducerea reformelor în timpul ţarului rus Petru cel Mare, „Marea Revoluţia Socialistă” a lui Vladimir Ilici Ulianov, zis „Lenin”, şi constituirea statului rus capitalist modern în perioada lui Elţin şi Putin. Efectele acestor perioade „reformiste” sunt arhicunoscute.

Însuşi procesul al globalizării poate fi privit drept expansiunea civilizaţiei urbane. Paradigma, ideologia occidentalistă, care conţine atât elemente comuniste, cât şi cele liberale, tinde spre construirea unei „civilizaţii urbane globale”, ruptă de orice fel de tradiţii. În literatura occidentală, un astfel de model civilizaţional poartă numele de „societate deschisă”, concept teoretizat de un alt „Karl Marx” al noii epoci, şi anume Carl Popper. Astăzi, unul din continuatorii acestei ideologii este George Soros, care prin intermediul structurilor sale din întreaga lume, încearcă să racoleze elemente din cadrul elitei societăţilor tradiţionale, care odată înstrăinate, devin servitori fideli ai celor care dirijează procesul globalizării şi profită din urma acestuia.

Sarcina pe care au astăzi  naţiunile ieşite din totalitarismul epocii comuniste, constă în regăsirea identităţii pierdute. O identitate nu în sens de etichetă, etnonim, sau politonim, ci identitatea în sens tradiţionalist – de trăire interioară. O „revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere a direcţiei de dezvoltare a societăţii noastre, prin răsturnarea radicală a principiilor pe care se bazează societatea modernă, este condiţia primordială pentru reîntoarcerea la esenţa umană a omului. Regăsirea şi readucere omului trăitor, în locul omului „producător”, „consumator” şi „votant”, este calea prin care vom împăca pe cei doi fraţi: Cain şi Abel.

Asta este calea pe care trebuie să urmăm, pentru că o altă cale nu există.