Istoria statului roman modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român

(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin fi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

Lev Gumilev: “Teoria pasionarităţii” sau cum se naşte un etnos

Text publicat în revista “AXA”

de Octavian Racu

Biografie

Lev Gumilev s-a născut în satul Ţarskoe, la 1 octombrie 1912. Este fiul poeţilor Nicolai Gumilev şi Anna Ahmatova. În perioada 1930-1934 a participat la expediţiile din Saian, Pamir şi Crimeea. Din 1934 studiază la facultatea de istorie a Universităţii din Leningrad. În 1935 este exmatriculat din universitate şi arestat, dar în scurt timp este eliberat. În 1937 este restabilit la universitate. În 1938, fiind studenteste arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Norillag, în calitate de geolog la ocnele de cupru. În toamna 1944 pleacă pe front ca voluntar, ajungând până la Berlin.

În 1945 este demobilizat şi reînmatriculat la Universitatea din Leningrad, pe care o absolveşte în 1946, iar la 28 decembrie 1948 îşi apără titlul de doctor în istorie şi este angajat în calitate de colaborator al Muzeului etnografiei popoarelor din URSS.

La 7 noiembrie 1949 este arestat şi condamnat de către Consiliul Special al NKVD la 10 ani privaţiune de libertate, perioadă pe care o petrece în lagărul cu destinaţie specială Ciurbai-Nura, în apropierea de Karaganda, apoi în lagărul de lângă Mejdurecensk. În 1959 este reabilitat din cauza lipsei componentelor crimei.

Din 1959 lucrează la biblioteca din Ermitaj. În 1961 îşi apără teza de doctor în istorie („Turanicii antici”), iar în 1974 îşi apără teza de doctor în geografie („Etnogeneza şi biosfera Pământului”). Până la ieşirea la pensie, în 1986, lucrează la Institutul de Geografie, pe lângă Universitatea din Leningrad.

Decedează la 15 iunie 1992 în oraşul Sankt Petersburg.

Lev Gumilev a propus un complex de metode originale de studierea a etnogezei care includ studierea paralelă a datelor cu privire la climă, geologie şi geografie care vizează landşaftul, izvoare arheologice şi culturale. Rezultatele cercetărilor sale au servit formulării teoriei pasionare a etnogenezei, prin care sa  încercat să fie explicată legitatea diverselor procese istorice.

Epoca informaţională înseamnă, o suprasaturaţie, o instaurarea a haosului informaţional şi în acelaşi timp, a haosului simbolic.  Lumea imaginară se disociază de lumea reală, iar societatea contemporană se mişcă tot mai mult spre o schizofrenie generală. Identitatea, în calitatea lui de fapt complex cu existenţă obiectivă, devine o realitate tot mai greu perceptibilă. Nu pentru că aceasta şi-ar înceta existenţa, ci pentru că omul devine tot mai înstrăinat nu doar faţă de lumea în care există, dar şi faţă de propriile trăiri interioare. Omul devine tot mai mult o imitaţie a modelelor artificiale pe care le impune spaţiul informaţional în care individul există.

În aceste condiţii, redefinirea noţiunii de „identitate” (socială, etnică, sexuală etc.) devine o necesitate a vremii. Teoria pasionarităţii, propusă de istoricul şi etnologul rus, Lev Gumilev, are avantajul de a clarifica unele aspecte ce ţin de procesul de formare şi disoluţie a entităţii etnice. Lucrare de bază, în care este expusă teoria pasionară a etnogenezei este „Etnogeneza şi biosfera pământului” („Этногенез и биосфера Земли”).

Naţiunea a murit, Trăiască Neamul!

Noţiunea de “stat” este destul de recentă. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obişnuim să numim astăzi “instituţia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politică despre originea statului, totuşi vom evidenţia anumite aspecte al liniei de evoluţie structurilor politice mai mult sau mai puţin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formaţiune politică din societatea, aşa cum a observat si sociologul roman Traian Brăileanu, este familia, în care criteriul de distribuire al puterii constitue vârsta şi sexul. Odată ce structurele politice devin mai complexe, se modifică şi criteriile de atribuire al puterii. Proporţional cu creşterea structurii creşte şi numărul persoanelor implicate în procesul de luare a deciziilor; în acest fel apar instituţii deliberative:“sfaturile bătrânilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunităţilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia în cadrul acestora erau luate în comun.

In măsura creşterii arialului de stăpânire, apare şi necesitatea creierii unei forţe represive permanente (armata), care avea rolul atât de a respinge atacurile din afară, cât şi garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forţe are loc şi treptata centralizarea politică a unei suprafeţe de teren (“ţară”) în care de regulă centrul devine reşedinţa regelui sau conducătorului de oşti.

Natiunea a murit, Traiasca Neamul!

Notiunea de “stat” este destul de recenta. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obisnuim sa numim astazi “institutia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politica despre originea statului, totusi vom evidentia anumite aspecte al liniei de evolutie structurilor politice mai mult sau mai putin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formatiune politica din societatea, asa cum a observat si sociologul roman Traian Braileanu, este familia, in care criteriul de distribuire al puterii constitue varsta si sexul. Odata ce structurele politice devin mai complexe, se modifica si criteriile de atribuire al puterii. Proportional cu cresterea structurii creste si numarul persoanelor implicate in procesul de luare a deciziilor; in acest fel apar institutii deliberative:“sfaturile batranilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunitatilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia in cadrul acestora erau luate in comun.

In masura cresterii arialului de stapanire, apare si necesitatea creierii unei forte represive permanente (armata), care avea rolul atat de a respinge atacurile din afara, cat si garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forte are loc si treptata centralizarea politica a unei suprafete de teren (“tara”) in care de regula centrul devine resedinta regelui sau conducatorului de osti.

Misiunea Basarabiei

A se observa ca pe tot parcursul istoriei nu a fost posibila consolidarea natiunilor mari fara o doza de un“spirit imperialist”. Natiunile mici, devenite libere dupa destramarea imperiilor, aveau de regula doua optiuni: fie isi construiesc o ideologie nationala bazata pe ura fata de fostii cotropitor si a culturii acestora si sa existe cu frica pierderii propriei identitati, fie accepta mostenirile primite, utilizandu-le pentru consolidarea propriei constiinte nationale imbogatindu-si spiritul lincezit. “Spiritul imperialist” inflacareaza natiunile mici spre unificare si consolidare a fortelor creatoare, acel spirit avanteaza natiunile mici astfel incat acestea devin actori ai istoriei universale.

Sa nu uitam ca formarea Romaniei Mari se datoreaza in mare parte ardelenilor care s-au aflat sub ocupatia austro-ungara si au activat fie la Bucuresti, fie in Transilvania in directia unificarii statului national roman. Fara acest spirit nou, Romania Mare nu s-ar putea naste niciodata.

Tara noastra are prostul obicei de a putrezi in anumite perioade ale istoriei. Iata si astazi Romania este putreda. Spiritul ardelean s-a dizolvat in comunismul si liberalismul internationalist, iar cetatenii romani nu pot intelege cu adevarat sensul profund al edificarii noii Romanii, in schimb il inteleg romanii care au trait in cadrul imperiilor vecine si acest lucru determina diferente de mentalitate dintre romani din interiorul si din afara granitelor patriei istorice.

Ideea nationala, o posibila a treia cale

Cand vorbim despre moartea ideii nationale în Basarabia, ne referim de fapt la moartea proiectului din anii 90, care presupunea constituirea unui stat national unitar roman, independent si suveran, al carui motor ideologic urma sa devina nationalismul basarabean, asa precum nationalismul ardelean nascuse statul Romania Mare in 1918.

Cu trecerea timpului lucrurile s-au schimbat, Romania nu mai este un stat suveran, iar proiectul basarabenilor a incetat sa mai prezinte interes pentru Romania (daca a mai prezintat vreodata).

Pe de alta parte s-a schimbat si viziunea miscarii nationaliste din dreapta Prutului. Ideea nationala a inceput sa paseasca alaturi de ideea pro-europena, ajungand sa fie dizolvata total in filoccidentalism. In aceasta situatie unica salvare pentru nationalismul romanesc a devenit opozitia atat fata de pericolul rusificarii, cat si fata de occidentalizarea masiva a culturii romanesti. Cultura occidentala contemporana cu caracterul sau comercial – capitalist, devine o otrava care slabeste treptat imunitatea organismului romanesc, incapabil sa mai faca fata invaziei culturale straine, inclusiv celei rusesti

Reinvierea scurta a ideilor comuniste la inceputul anului 2000, ca reactie negativa a romanilor basarabeni la liberalismul din anii 90, a impiedicat sintetizarea in aceasta perioada, a unei linii nationale clare, separate atat de bagajul ideologic comunist cat si de cel liberal.

Un posibil manifest national

Sistemul economic inflexibil, miscarile nationaliste de la sfarsitul anilor 80 inceputul anilor 90 ai secolului XX grabisera disolutia imperiului sovietic. Ca reactie de respingere fata de URSS noile guverne nationale lipsite de propria identitate, privind modelul occidental drept antipod al rusificarii, au initiat miscari radicale indreptate spre occidentalizarea si liberalizarea propriilor societati, continuandu-si politica pe linia nationalismului dezintegrator mostenit de la fosta natiune dominanta. Este foarte probabil ca in masura in care sa va consolida identitatea etnica a fostelor natiuni subjugate acestea vor incepe sa priveasca occidentalizarea drept noua sursa de oprimare.

Fiind incapabila sa ofere o solutie la problemele existente, in loc sa se consolideze intr-un concept national de organizare politica si sociala, ideea nationala a inceput sa degradeze continuu limitandu-se la un unionism primitiv, fapt care a si avantajat ascensiunea rapida unei noi burghezii internationaliste originara din paturile inferioare ai unei nomenclaturi sovietice care venise cu propriile solutii social-politice instaurand un regim oligarhic.

Inflexibilitate ideologica, lipsa unor viziuni economice si politice nationale, evadarea spre un pro-occidentalism naiv, adancirea in discursuri sterile, demagogice si sentimentaliste a intelectualitatii provocase moartea inevitabila a miscarii de renastere nationala din Basarabia.