(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin fi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi satisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte, prin strălucitele ei legături, în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea neam prea prost că să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândite în sânul unei familii regale specializate în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul al XIX-lea au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar Întâlneşte un ovrei, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia povesteşte din vorbă în vorbă de durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum!”

Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă în furgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-1 ducă: „Nu merg, domnule căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma “.

Într-un stat care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie se munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru ca nu e statul naţional al Romanilor ci statul sucursala la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru tine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, case tot bordei. Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internatională cladeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţii naţionale întrate în fundac, cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a îndolenţei  româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatalele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale Capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financieră, politică: nu noi ne zbatem, ei – ca se ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui , da-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară, şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre Români au întrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuiesc demascaţi şi naţiunea dezlănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei nationale. Ştim că ne aşteapta o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că întrăm în toiul unei lupte care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Text publicat în revista “AXA”

de Octavian Racu

Biografie

Lev Gumilev s-a născut în satul Ţarskoe, la 1 octombrie 1912. Este fiul poeţilor Nicolai Gumilev şi Anna Ahmatova. În perioada 1930-1934 a participat la expediţiile din Saian, Pamir şi Crimeea. Din 1934 studiază la facultatea de istorie a Universităţii din Leningrad. În 1935 este exmatriculat din universitate şi arestat, dar în scurt timp este eliberat. În 1937 este restabilit la universitate. În 1938, fiind studenteste arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Norillag, în calitate de geolog la ocnele de cupru. În toamna 1944 pleacă pe front ca voluntar, ajungând până la Berlin.

În 1945 este demobilizat şi reînmatriculat la Universitatea din Leningrad, pe care o absolveşte în 1946, iar la 28 decembrie 1948 îşi apără titlul de doctor în istorie şi este angajat în calitate de colaborator al Muzeului etnografiei popoarelor din URSS.

La 7 noiembrie 1949 este arestat şi condamnat de către Consiliul Special al NKVD la 10 ani privaţiune de libertate, perioadă pe care o petrece în lagărul cu destinaţie specială Ciurbai-Nura, în apropierea de Karaganda, apoi în lagărul de lângă Mejdurecensk. În 1959 este reabilitat din cauza lipsei componentelor crimei.

Din 1959 lucrează la biblioteca din Ermitaj. În 1961 îşi apără teza de doctor în istorie („Turanicii antici”), iar în 1974 îşi apără teza de doctor în geografie („Etnogeneza şi biosfera Pământului”). Până la ieşirea la pensie, în 1986, lucrează la Institutul de Geografie, pe lângă Universitatea din Leningrad.

Decedează la 15 iunie 1992 în oraşul Sankt Petersburg.

Lev Gumilev a propus un complex de metode originale de studierea a etnogezei care includ studierea paralelă a datelor cu privire la climă, geologie şi geografie care vizează landşaftul, izvoare arheologice şi culturale. Rezultatele cercetărilor sale au servit formulării teoriei pasionare a etnogenezei, prin care sa  încercat să fie explicată legitatea diverselor procese istorice.

Epoca informaţională înseamnă, o suprasaturaţie, o instaurarea a haosului informaţional şi în acelaşi timp, a haosului simbolic.  Lumea imaginară se disociază de lumea reală, iar societatea contemporană se mişcă tot mai mult spre o schizofrenie generală. Identitatea, în calitatea lui de fapt complex cu existenţă obiectivă, devine o realitate tot mai greu perceptibilă. Nu pentru că aceasta şi-ar înceta existenţa, ci pentru că omul devine tot mai înstrăinat nu doar faţă de lumea în care există, dar şi faţă de propriile trăiri interioare. Omul devine tot mai mult o imitaţie a modelelor artificiale pe care le impune spaţiul informaţional în care individul există.

În aceste condiţii, redefinirea noţiunii de „identitate” (socială, etnică, sexuală etc.) devine o necesitate a vremii. Teoria pasionarităţii, propusă de istoricul şi etnologul rus, Lev Gumilev, are avantajul de a clarifica unele aspecte ce ţin de procesul de formare şi disoluţie a entităţii etnice. Lucrare de bază, în care este expusă teoria pasionară a etnogenezei este „Etnogeneza şi biosfera pământului” („Этногенез и биосфера Земли”).

Etnos, stereotip şi pasionaritate

Etnosul, pentru Gumilev, este legat nemijlocit de un landşaft („Porţiune din mediul geografic cu trăsături proprii”). Etnosul în procesul de devenire, modifică landşaftul în care există, adaptându-l la necesităţile sale. Formarea grupului etnic, aşadar, are loc în cadrul interacţiuni între populaţie şi landşaft. Dar, în acelaşi timp, Gumilev respinge rolul determinativ al factorului lingvistic, religios sau politico-economic în formarea unui grup etnic.

Etnologul rus disociază etnonimele de grupul etnic. În unele cazuri membrii aceluiaşi etnos pot purta etnonime diferite (de exemplu: român, moldovean, aromân) în alte cazuri, diferite grupuri etnice pot avea acelaşi etnonim (dacă iniţial „roman” însemna „cetăţean al polisului Roma”, după edictul lui Caracalla, „romani” au devenit toţi cetăţeni ai imperiului. Mai târziu, numele de „romani” a început să fie purtat de bizantini („romei”) şi în cele din urmă, de urmaşii populaţiei daco-romane – „românii”). De aici rezultă concluzia că între etnonim şi etnos nu există nici un fel de legătură. În unele contexte, noţiunea îşi poate pierde sensul, adoptând noi inţelesuri.

Elementul esenţial, care ţine de grupul etnic, este stereotipul comportamental. Structura stereotipului comportamental care reprezintă o normă de relaţii: a) între colectiv şi individ, b) între indivizi, c) între grupurile din interiorul etnosului, d) între etnos şi grupurile din exterior. Stereotipul este la fel de dinamic ca şi etnosul însuşi.

În prima perioadă a creativităţii comunităţii etnice, o partea însemnată a colectivităţii, direcţionează grupul pe calea dezvoltării sociale, acumulând valori materiale şi spirituale. Această acumulare devine un „imperativ” şi în relaţie cu timpul, se transformă într-o stare numită „paseism”. Esenţa acestuia constă în faptul că fiecare constructor al integrităţii etnice se simte continuatorul al liniei strămoşilor, la care adaugă ceva: încă o victorie, încă o clădire, încă un manuscris. Acest „încă”, mărturiseşte faptul că trecutul nu a dispărut, ci continuă în om. Iată de ce adausul înseamnă o mişcare înainte. Fiecare minută trăită este percepută ca o concreştere cu trecutul existent (“Passe existente”). Rezultatele unor astfel de senzaţii devin faptele eroilor, care îşi jertfesc viaţa de dragul unui neamului sau unui ideal.

Superetnos, etnos, subetnos

Cea mai mare unitate umană, după antroposferă (întreaga specie umană), este superetnosul. Adică, un ansamblu de etnosuri, care apar în acelaşi timp, în aceeaşi regiune geografică, afirmându-se în istorie ca o unitate mozaică, compusă din etnosuri (de exemplu: creştinii, musulmanii, europenii etc.). Etnosul, la rândul său, este compus din subetnosuri (de exemplu: “moldovenii” din Basarabia, “aromânii” din Balcani, “vlahii” din Timoc), adică unităţi care există doar datorită faptului că întră în componenţa etnosului.

Unităţi inferioare subetnosului sunt consorţiile şi convixiile

Consorţiile sunt grupurile de oameni reuniţi de aceaşi soartă, cum ar fi cartelurile, bandele, sectele etc. De cele mai multe ori acestea dispar, dar uneori continuă să existe timp de câteva generaţii. În acest caz, acestea se transformă în convixii, uniuni cu mod de trai comun şi relaţii de familii. Nici convixiile, la rândul său, nu rezistă o perioadă îndelungată de timp, fiind distruse de exogamie (căsătorii în afara colectivităţii) şi schimbări ai condiţiilor istorice.

Existenţa sistemului etnic depinde de tradiţia etnică, elementul care stabileşte legătura dintre generaţiile trecute şi cele din prezent, cele din prezent cu cele din viitor. În filosofia tradiţională românească, această realitate a primit orginala noţiune de „neam”.

Procesul etnogenezei

Asemenea oricărui organism, pentru sistemul solar, terestru, este caracteristică ciclicitatea. Naşterea şi dispariţia unor populaţii, în opinia lui Gumilev, se află sub influenţa ritmurilor impulsurilor magnetice solare. Aceste ritmuri dirijează schimbările geoclimaterice, respectiv a landşaftului în care există populaţia.  Procesul etnogezei începe odată cu formarea unei populaţii stabile, capabilă de expansiune, cu stereotipuri deosebite de cele înconjurătoare. Pentru aceasta este nevoie de următoarele condiţii:

- amplasarea pe fâşia impulsului pasionar, sau un drift genetic puternic (driftul genetic constă în dispariţia, în mod aleator, a unor gene, determinând în acest fel predomiarea anumitor caracteristici în cadrul unei populaţii ),

- combinaţia a două sau mai multe landşafturi,

- prezenţa a două sau mai multe etnosuri.

În continuare, Gumilev deosebeşte următoarele etape ale etnogenezei:

- Drafe-ul, perioada primară (de regulă, nu este reflectat în izvoarele istorice)

- Perioada de incubare, de la 0 – la 150 de ani (creşterea pasionarităţii; este reflectată exclusiv în mituri)

- Ascensiunea, 150-450 de ani (creşterea bruscă a pasionarităţii, însoţită de lupte grele şi lărgirea lentă a teritoriului)

- Faza acmatică, 450-600 ani (apropierea nivelului pasionarităţii de punctul său maxim şi creşterea supremaţiei)

- Fisurare, 600-750 ani (Scăderea bruscă a pasionarităţii. Războaie civile, dezintegrarea unităţii etnice)

- Faza inertă, 750-1000 ani (Scăderea lentă a pasionarităţii la un nivel mediu. Prosperitate economică.

- Obscurantism, 1000-1150 ani  (scăderea nivelului pasionarităţii sub nivelul mediu. Decadenţă şi degradare)

- Agonia, 1150-1300 ani (Caracteristică pentru popoarele care au fost incapabile să între în homeostază. Dezintegrare rapidă).

- Homeostază, 1150  şi mai mult (existenţă în armonie cu natura).

Pasionaritate

Termenul de „pasionaritate” este o noţiune întrodusă de Gumilev, pentru a desemna acea energie interioară, acea tendinţă, care determină un individ, sau un grup de indivizi dorinţa de a modifica mediului înconjurător. În încercarea de a schimba landşaftul, are loc un proces de interacţiune dintre mediul extern şi colectivitate, între diverse colectivităţi. Inferioritatea sau superioaritatea unui sistem etnic este determinată de nivelul pasionarităţii. Impulsul pasionar constitue momentul maxim de mobilizare a forţelor, în urma căruia are loc formarea etnosului. Etnologul rus, considera că sursele impulsurilor pasionare ar putea fi, în special, de natură extraterestră şi de ordin genetic.

Gumilev deosebeşte trei nivele ai pasionarităţii: suprapasionaritate, evidenţiată la persoanele care sunt gata să se jertfească pentru patrie sau o idee măreaţă; pasionaritate normală, manifestată la persoanele care se află în echilibru cu mediul extern şi subpasionarii, prezentă la oamenii care se supun mediului extern şi se acomodează tuturor schimbărilor, persoane care sunt predispuse spre lenevie şi parazitizm.

O importantă caracteristică a pasionarităţii este „inducţia pasionară”. Persoanele care se află în preajma pasionarilor, se „infectează” de energia şi carisma acestora. Drept exemplu ar putea servi personalităţile istorice carismatice, cum ar fi Ştefan cel Mare (care avea capacitatea de a mobiliza ostaşii în luptă), genii sau sfinţii creştini.

Impulsul pasionar

Impuls pasionar, este momentul mobilizării maxime a potenţialului creator al unei populaţii. Gumilev caută originea „impulsului pasionar” în „mutaţii genetice”, procesele geoclimaterice şi cele extraterestre. Astfel de impulsuri durează câţiva ani şi se răspândesc de-a lungul liniei geodezice, pe o fâşie cu lăţimea de 200 de kilometri, de-a lungul câtorva mii de kilometri.

Originea mutaţională a impulsului rezultă din faptul că populaţiile pasionare nu apar haotic, ci în acelaşi timp, în locuri diferite, pe un teritoriu care are conturul unei fâşii, linii geodezice, care trece prin centrul pământului. Acest lucru presupune că polurile  câmpului magnetic determină geometria impulsului pasionar. Prin urmare, sursa mutaţiilor îşi are originea în afara pământului şi o sursă cu care acest câmp magnetic interacţionează.

Tradiţia etnică

Potrivit etnologului Lev Gumilev, tradiţia unei etniei se formează în perioada tinereţii, atunci când se formează capacităţile de adaptare la mediul înconjurător (etnic şi natural). Ea poate fi pierdută în cazul în care grupul etnic devine victima himerei (forma şi produsul contactului etnosurilor incompatibile (care au complementaritate negativă), care aparţin unor sisteme superetnice diferite. Născuţi în cadrul unei “himere”, oamenii îşi pierd tradiţia etnică şi nu mai aparţin nici unei dintre etnii contactate. Himera poate fi caracterizată drept o comunitate a oamenilor lipsiţi de identitate etnică). În timpul dezvoltării normale, tradiţia etnică îşi atinge apogeul, apoi începe să se simplifice şi să dispară, iar odată cu ea dispare şi etnosul. Totuşi, unele din elementele sale pot trece către alte grupuri etnice mai tinere, care asimilează şi prelucrează aceste elemente. Astfel, tradiţia etnică nu apare pe loc gol, ci reprezintă o combinaţie dintre elementele împrumutate de la predecesori, adăugându-se acestora trăsături noi.

Procesul pierderii tradiţiei etnice se numeşte „deetnizare” şi duce la dispariţia etnosului, chiar dacă oamenii, care îl compun, se vor integra în viaţa altor etnosuri, adoptând tradiţia acestora, fie vor adera la o himeră sau vor deveni membrii unui antisistem (“antisistem” – o unitate sistemică a indivizilor cu viziuni negative faţă de lume, o atitudine specifică faţă de lumea materială, exprimată prin tendinţa de a simplifica sistemele prin micşorarea densităţii relaţiilor din cadrul acestora. Relaţiile sistemice sunt reduse la zero, ceea ce înseamnă anihilarea sistemului, fie el un stat, landşaft sau etnie. Antisistemul produce o viziune comună pentru membrii săi. Pentru antisistem, indiferent de ideologia membrilor săi, este caracteristică existenţa unei fixaţii comune: negarea lumii reale, în calitatea ei de sistem complex, în numele unor scopuri abstracte. Printre membrii antisistemului predomină indivizi cu percepţia futuristă a timpului. Adică senzaţia că viitorul este singura realitate posibilă, trecutul fiind inexistent, prezentul fiind calificat doar ca o perioadă premărgătoare viitorului. Ideologia antisistemului se opune oricărei tradiţii etnice”).

Viziunea lui Gumilev este foarte apropiată de teorii elitiste româneşti: „teoria circulaţiei elitelor” a lui Mihai Eminescu, „teoria omului mare” a lui Traian Brăileanu, „corporatismul” lui Mihail Manoilescu, „voinţa socială” la Dimitrie Gusti etc.). Tradiţia etnică este determinativă pentru legătura organică dintre elită şi masă la Eminescu, „omul mare” este individul-lider, care prin propria carisma contribuie la selecţia elitelor.  Corporatismul lui Manoilescu presupune cristalizarea unei elite care devine dominantă în toate sfere ai vieţii sociale (politică, economică, cultural-ideologică). Acest lucru presupune formarea unei clase superioare care are capacitatea să predomină în aceste domenii şi să stabilească direcţia a evoluţiei societăţii. Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric. Aceste teorii se împlitesc într-un sistem care oferă explicaţie esenţa noţiunii de identitate, nu în calitate de unitate confesională sau lingvistică, ci un ansamblu complex de elemente atropogene şi nonantropogene.

Noţiunea de “stat” este destul de recentă. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obişnuim să numim astăzi “instituţia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politică despre originea statului, totuşi vom evidenţia anumite aspecte al liniei de evoluţie structurilor politice mai mult sau mai puţin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formaţiune politică din societatea, aşa cum a observat si sociologul roman Traian Brăileanu, este familia, în care criteriul de distribuire al puterii constitue vârsta şi sexul. Odată ce structurele politice devin mai complexe, se modifică şi criteriile de atribuire al puterii. Proporţional cu creşterea structurii creşte şi numărul persoanelor implicate în procesul de luare a deciziilor; în acest fel apar instituţii deliberative:“sfaturile bătrânilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunităţilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia în cadrul acestora erau luate în comun.

In măsura creşterii arialului de stăpânire, apare şi necesitatea creierii unei forţe represive permanente (armata), care avea rolul atât de a respinge atacurile din afară, cât şi garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forţe are loc şi treptata centralizarea politică a unei suprafeţe de teren (“ţară”) în care de regulă centrul devine reşedinţa regelui sau conducătorului de oşti.

Din acest moment are loc cristalizarea modelului ierarhic al structurii politice. Societatea începe să obţină forma piramidei, în vârful căreia se află monarhul, iar spre bază vasalii şi supuşii săi. Pentru un astfel de model este caracteristică luarea deciziilor pe verticală, de sus in jos. Poziţia socială, de cele mai dese ori, este transmisă prin ereditate, tradiţia constituind o bază ideologică puternică al epocii feudale.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se schimbă şi criteriul de atribuire al puterii. Apare o nouă clasă socială: burghezia, care concurând cu nobilimea, propune o nouă formă de organizare care ar urma să schimbe radical concepţiile despre lume.

Structurile feudale, în care elementul dominaţiei constituia tradiţia, de regulă nu avea drept scop acumularea materiala, adică nu erau utilitara. Modul de viaţa feudal nu era un mijloc ci un scop în sine. Iată de ce noua formă raţională de organizare ai producţiei, bazată pe separarea muncii, superioară din punct de vedere organizaţional modelului tradiţional-ierarhic, a pus capăt dominaţiei structurii politice ierarhice.

Aceasta organizare raţională a muncii a atins nemijlocit şi acea instituţie politică care urmează să se devină stat modern. Apare nevoia persoanelor specializate într-un domeniul ingust, organizarea cărora în instituţii separate (birouri) dă naştere birocraţiei, şi în cele din urmă ceea ce înţelegem azi prin “stat” .

A se observa ca în perioadele anterioare, noţiunea de “stat” nu exista, deoarece nu exista încă concepţia de “instituţie politică” diferită de cea a conducătorului statului, de teritoriu şi de populaţie. In trecut, prin cuvântul “ţară” se desemna fie o regiune geografica, o moştenire feudală, fie o populaţie de pe un anumit teritoriu.

Să mai evidenţiem că şi conceptul de “naţiune” aparţine epocii moderne fiind legat strâns de noţiunea de “stat”, deosebindu-se radical de ceea ce se înţelegea în trecut prin “neam” sau “popor”.

Progresul tehnico-ştiinţific, concurenţa economică, procesul de globalizare a început să favorizeze un alt principiu de dominaţie cu totul nou: viteza şi informaţia. Au început să domine acele structuri, care sunt mai capabile să reacţioneze la noile schimbări. Aceste forme de organizare urmau să permită comunicarea rapidă între componentele unui sistem, ceea ce ar permite o reacţie rapidă la schimbările din mediul înconjurător. Dezvoltarea noilor căi de transport, apariţia noilor mijloace de informare (satelit, internet, telefonie mobile) a permis crearea aşa-numitor “reţele sociale” care au devenit un nou model al organizării sociale.

In aceste condiţii, statul în calitate de structură birocratică, net inferioara reţelelor, ar putea urma soarta ierarhiei, în acest fel fiind pusă sub semnul întrebării însuşi existenţa statului şi naţiunii.

Formal, statul mai continua să existe, chiar dacă este incapabil să mai domine societatea în sânul căreia s-au format.

Societatea globală devine tot mai mult un ţesut infinit de reţele, diverse ca funcţie şi scop, statele servind în acest caz ca noduri de intersecţie. Chiar şi sensul politicii internaţionale nu mai este acelaşi: nu mai vorbim de SUA, Rusia, Uninea Europeana ca subiecţi unici, ci de reţele gigantice de companii transnaţionale, cu interese total separate de interesele de stat (existenţa căruia este tot mai mult pusă la îndoială)

Un exemplu recent ar putea servi alegerile prezidenţiale din Serbia. In pofida faptului că în interesele sale geopolitice statului rus trebuia să susţină candidatul care milita pentru apropierea de Rusia, elita financiară de la Moscova, în special compania “Gazprom”, a susţinut candidatul pro-occidental, alegerea căruia ar facilita expansiunea companiei ruse de gaz pe piaţa europeană. Nu mai vorbim de SUA care este o arena plină de manifestări ai diverselor reţele mondiale, care cu ajutorul guvernului american îşi satisfac interesele de grup, “interesele geopolitice americane” se reduc la interesele unor reţelelor internaţionale, pentru care aşa state cum sunt SUA, Rusia, UE, China nu sunt decât mijloace de realizare ai propriei politici.

O viziune nouă al relaţiilor politice pe plan mondial cere detaşarea de vechiul tablou al luptelor dintre popoare sau state, ci între componentele reţelelor pentru stăpânirea resurselor materiale.

Nu ar trebui să ne grăbim să punem capacul pe vechile forme, ele continuă, şi vor continua să existe în combinaţie cu noile forme. Pentru că şi reţelele sociale au existat în toate timpurile, doar că nu a existat contextul necesar afirmării lor.

Să rezumăm aşadar formele de organizare, care desigur nu au existat nici ele în formă pură, diferenţiindu-se de la caz la caz:

Familia, comunitatea patriarhală – criteriile de atribuire al puterii: sexul şi vârsta

Feudalismul, ierarhie – criteriul de atribuire al puterii: tradiţia şi credinţa faţa de monarh

Birocraţie, organizare raţională – criteriul de atribuire al puterii: specializarea

Reţele sociale – criteriul de atribuire al puterii: viteza şi informaţia.

Paradoxal, dar în condiţiile globalizării, statul devine cel mai mare duşman al comunităţii etnice în cazul în care aceasta continuă să se cramponeze în limitele inflexibile a unui stat. Spre a rezista în epoca informaţională, naţiunile trebuie să se organizeze în reţele care nu ar fi legate de nici instituţie birocratică, ci din contra, ar influenţa politica altor state în interesele propriei comunităţi etnice.

Ca prototip ar putea servi comunitatea evreilor sau armenilor care au reuşit să utilizeze în favoarea sa acest model, chiar din cele mai vechi timpuri.

În acest context dispar doctrinele politice ce ţin de vechea organizarea politică, şi îşi fac loc ideologiile bazate pe negarea sau afirmarea unor valori, pe distrugerea sau consolidarea comunităţilor etnic-confesionale. Este vorba de ideologia liberalismului de stânga al „societăţii deschise” (despre caracterul căreia voi vorbi într-un material aparte) şi ideologia revoluţionar-conservatoare al „valorilor tradiţionale”.

Fiecare individ conştient de realitatea existentă urmează să aleagă în ce parte al baricadei se află.

Notiunea de “stat” este destul de recenta. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obisnuim sa numim astazi “institutia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politica despre originea statului, totusi vom evidentia anumite aspecte al liniei de evolutie structurilor politice mai mult sau mai putin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formatiune politica din societatea, asa cum a observat si sociologul roman Traian Braileanu, este familia, in care criteriul de distribuire al puterii constitue varsta si sexul. Odata ce structurele politice devin mai complexe, se modifica si criteriile de atribuire al puterii. Proportional cu cresterea structurii creste si numarul persoanelor implicate in procesul de luare a deciziilor; in acest fel apar institutii deliberative:“sfaturile batranilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunitatilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia in cadrul acestora erau luate in comun.

In masura cresterii arialului de stapanire, apare si necesitatea creierii unei forte represive permanente (armata), care avea rolul atat de a respinge atacurile din afara, cat si garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forte are loc si treptata centralizarea politica a unei suprafete de teren (“tara”) in care de regula centrul devine resedinta regelui sau conducatorului de osti.

Din acest moment are loc cristalizarea modelului ierarhic al structurii politice. Societatea incepe sa obtina forma piramidei, in varful careia se afla monarhul, iar spre baza vasalii si supusii sai. Pentru un astfel de model este caracteristica luarea deciziilor pe verticala, de sus in jos. Pozitia sociala, de cele mai dese ori, este transmisa prin ereditate, traditia constituind o baza ideologica puternica al epocii feudale.

Odata cu aparitia si dezvoltarea relatiilor capitaliste, se schimba si criteriul de atribuire al puterii. Apare o noua clasa sociala: burghezia, care concurand cu nobilimea, propune o noua forma de organizare care ar urma sa schimbe radical conceptiile despre lume.

Structurile feudale, in care elementul dominatiei constituia traditia, de regula nu avea drept scop acumularea materiala, adica nu erau utilitara. Modul de viata feudal nu era un mijloc ci un scop in sine. Iata de ce noua forma rationala de organizare ai productiei, bazata pe separarea muncii, superioara din punct de vedere organizational modelului traditional-ierarhic, a pus capat dominatiei structurii politice ierarhice.

Aceasta organizare rationala a muncii a atins nemijlocit si acea institutie politica care urmeaza sa se devina stat modern. Apare nevoia persoanelor specializate intr-un domeniul ingust, organizarea carora in institutii separate (birouri) da nastere birocratiei, si in cele din urma ceea ce intelegem azi prin “stat” .

A se observa ca in perioadele anterioare, notiunea de “stat” nu exista, deoarece nu exista inca conceptia de “institutie politica” diferita de cea a conducatorului statului, de teritoriu si de populatie. In trecut, prin cuvantul “tara” se desemna fie o regiune geografica, o mostenire feudala, fie o populatie de pe un anumit teritoriu.

Sa mai evidentiem ca si conceptul de “natiune” apartine epocii moderne fiind legat strans de notiunea de “stat”, deosebindu-se radical de ceea ce se intelegea in trecut prin “neam” sau “popor”.

Progresul tehnico-stiintific, concurenta economica, procesul de globalizare a inceput sa favorizeze un alt principiu de dominatie cu totul nou: viteza si informatia. Au inceput sa domine acele structuri, care sunt mai capabile sa reactioneze la noile schimbari. Aceste forme de organizare urmau sa permita comunicarea rapida intre componentele unui sistem, ceea ce ar permite o reactie rapida la schimbarile din mediul inconjurator. Dezvoltarea noilor cai de transport, aparitia noilor mijloace de informare (satelit, internet, telefonie mobile) a permis crearea asa-numitor “retele sociale” care au devenit un nou model al organizarii sociale.

In aceste conditii, statul in calitate de structura birocratica, net inferioara retelelor, ar putea urma soarta ierarhiei, in acest fel fiind pusa sub semnul intrebarii insusi existenta statului si natiunii.

Formal, statul mai continua sa existe, chiar daca este incapabil sa mai domine societatea in sanul careia s-au format.

Societatea globala devine tot mai mult un tesut infinit de retele, diverse ca functie si scop, statele servind in acest caz ca noduri de intersectie. Chiar si sensul politicii internationale nu mai este acelasi: nu mai vorbim de SUA, Rusia, Uninea Europeana ca subiecti unici, ci de retele gigantice de companii transnationale, cu interese total separate de interesele de stat (existenta caruia este tot mai mult pusa la indoiala)

Un exemplu recent ar putea servi alegerile prezidentiale din Serbia. In pofida faptului ca in interesele sale geopolitice statului rus trebuia sa sustina candidatul care milita pentru apropierea de Rusia, elita financiara de la Moscova, in special compania “Gazprom”, a sustinut candidatul pro-occidental, alegerea caruia ar facilita expansiunea companiei ruse de gaz pe piata europeana. Nu mai vorbim de SUA care este o arena plina de manifestari ai diverselor retele mondiale, care cu ajutorul guvernului american isi satisfac interesele de grup, “interesele geopolitice americane” se reduc la interesele unor retelelor internationale, pentru care asa state cum sunt SUA, Rusia, UE, China nu sunt decat mijloace de realizare ai propriei politici.

O viziune noua al relatiilor politice pe plan mondial cere detasarea de vechiul tablou al luptelor dintre popoare sau state, ci intre componentele retelelor pentru stapanirea resurselor materiale.

Nu ar trebui sa ne grabim sa punem capacul pe vechile forme, ele continua, si vor continua sa existe in combinatie cu noile forme. Pentru ca si retelele sociale au existat in toate timpurile, doar ca nu a existat contextul necesar afirmarii lor.

Sa rezumam asadar formele de organizare, care desigur nu au existat nici ele in forma pura, diferentiindu-se de la caz la caz:

Familia, comunitatea patriarhala – criteriile de atribuire al puterii: sexul si varsta

Feudalismul, ierarhie – criteriul de atribuire al puterii: traditia si credinta fata de monarh

Birocratie, organizare rationala – criteriul de atribuire al puterii: specializarea

Retele sociale – criteriul de atribuire al puterii: viteza si informatia.

Paradoxal, dar in conditiile globalizarii, statul devine cel mai mare dusman al comunitatii etnice in cazul in care aceasta continua sa se cramponeze in limitele inflexibile a unui stat. Spre a rezista in epoca informationala, natiunile trebuie sa se organizeze in retele care nu ar fi legate de nici institutie birocratica, ci din contra, ar influenta politica altor state in interesele propriei comunitati etnice.

Ca prototip ar putea servi comunitatea evreilor sau armenilor care au reusit sa utilizeze in favoarea sa acest model, chiar din cele mai vechi timpuri.

In acest context dispar doctrinele politice ce tin de vechea organizarea politica, si isi fac loc ideologiile bazate pe negarea sau afirmarea unor valori, pe distrugerea sau consolidarea comunitatilor etnic-confesionale. Este vorba de ideologia liberalismului de stanga al „societatii deschise” (despre caracterul careia voi vorbi intr-un material aparte) si ideologia revolutionar-conservatoare al „valorilor traditionale”.

Fiecare individ constient de realitatea existenta urmeaza sa aleaga in ce parte al baricadei se afla.

A se observa ca pe tot parcursul istoriei nu a fost posibila consolidarea natiunilor mari fara o doza de un“spirit imperialist”. Natiunile mici, devenite libere dupa destramarea imperiilor, aveau de regula doua optiuni: fie isi construiesc o ideologie nationala bazata pe ura fata de fostii cotropitor si a culturii acestora si sa existe cu frica pierderii propriei identitati, fie accepta mostenirile primite, utilizandu-le pentru consolidarea propriei constiinte nationale imbogatindu-si spiritul lincezit. “Spiritul imperialist” inflacareaza natiunile mici spre unificare si consolidare a fortelor creatoare, acel spirit avanteaza natiunile mici astfel incat acestea devin actori ai istoriei universale.

Sa nu uitam ca formarea Romaniei Mari se datoreaza in mare parte ardelenilor care s-au aflat sub ocupatia austro-ungara si au activat fie la Bucuresti, fie in Transilvania in directia unificarii statului national roman. Fara acest spirit nou, Romania Mare nu s-ar putea naste niciodata.

Tara noastra are prostul obicei de a putrezi in anumite perioade ale istoriei. Iata si astazi Romania este putreda. Spiritul ardelean s-a dizolvat in comunismul si liberalismul internationalist, iar cetatenii romani nu pot intelege cu adevarat sensul profund al edificarii noii Romanii, in schimb il inteleg romanii care au trait in cadrul imperiilor vecine si acest lucru determina diferente de mentalitate dintre romani din interiorul si din afara granitelor patriei istorice.

Basarabenii, neobisnuiti cu gandul ca nu mai sunt cetateni a unui mare imperiu, se simt frustrati cand sunt nevoiti sa se identifice cu un stat vecin lipsit de vointa politica, interes politic si capacitate de autoguvernare. Iata de ce a fi roman se transforma intr-o forma de injosire a propriei persoane. Spiritul imperialist rusesc inradacinat in noi, aceasta energia interioara, nu permit moldoveanului sa se obisnuiasca nici cu granitele stramte ai Republicii Moldova, nici cu putreziciunea si amorfitatea Romaniei. Acest “spirit rusesc” trebuie digerat si indreptat impotriva amortelii din Romania, oferindu-ne acea energie creatoare care lipseste cu desavarsire regatenilor. Trebuie sa incetam a fi nationalisti aflati mereu in defensiva, plangandu-ne si motivandu-ne inactivitatea prin “consecintele trecutul totalitar”. Sa constientizam ca doar un debil mental mai poate azi sa se mai considere “victima comunismului”! De situatia din prezent sunt de vina doar cei care tac si indura. Sa lasam mortii cu mortii si vii cu vii, noi sa ne facem datoria.

Nationalistul basarabean trebuie sa devina un model pentru romanii din Tara. Romania trebuie sa inceteze sa mai fie tratata ca “patrie-mama”, ci teren care trebuie cucerit ideologic cu orice pret, bucata cu bucata, de catre noul spirit romanesc, imbogatit de un spirit rusesc, revansard, misticist, idealist, spirit de care nu trebuie sa ne fie rusine. Basarabia trebuie sa devina pentru o viitoare Romanie ceea ce a fost Prusia pentru edificarea Germaniei. Noi trebuie sa devenim piatra unghiulara a noii Romanii, indiferent de cate capricii si de cata prostie nu ar da dovada Bucurestiul. Basarabenii trebuie sa devina soldatii noului spirit romanesc, care urmeaza sa construiasca pe ruinele vechii Romanii o Tara noua, ortodoxa si nationalista, constienta de trecutul sau si de misiunea sa in istorie.

Poate ar parea nepatriotic, dar urasc de moarte Romania de azi.
Ea trebuie sa moara! Sa moara pentru a face loc unei Romanii Noi, Mari, puternice si Unite de o mana de fier, capabila sa faca fata provocarilor Noii Ere.

Cand vorbim despre moartea ideii nationale în Basarabia, ne referim de fapt la moartea proiectului din anii 90, care presupunea constituirea unui stat national unitar roman, independent si suveran, al carui motor ideologic urma sa devina nationalismul basarabean, asa precum nationalismul ardelean nascuse statul Romania Mare in 1918.

Cu trecerea timpului lucrurile s-au schimbat, Romania nu mai este un stat suveran, iar proiectul basarabenilor a incetat sa mai prezinte interes pentru Romania (daca a mai prezintat vreodata).

Pe de alta parte s-a schimbat si viziunea miscarii nationaliste din dreapta Prutului. Ideea nationala a inceput sa paseasca alaturi de ideea pro-europena, ajungand sa fie dizolvata total in filoccidentalism. In aceasta situatie unica salvare pentru nationalismul romanesc a devenit opozitia atat fata de pericolul rusificarii, cat si fata de occidentalizarea masiva a culturii romanesti. Cultura occidentala contemporana cu caracterul sau comercial – capitalist, devine o otrava care slabeste treptat imunitatea organismului romanesc, incapabil sa mai faca fata invaziei culturale straine, inclusiv celei rusesti

Reinvierea scurta a ideilor comuniste la inceputul anului 2000, ca reactie negativa a romanilor basarabeni la liberalismul din anii 90, a impiedicat sintetizarea in aceasta perioada, a unei linii nationale clare, separate atat de bagajul ideologic comunist cat si de cel liberal.

A nu se uita ca nasterea ideii comuniste in occident se datoreaza anume incapacitatii liberalismului de a rezolva cu adevarat problemele sociale, economice si spirituale ale oamenilor. Inlocuirea populismului comunist cu populismul liberal si invers nu ofera in realitate solutii la problemele existente ci doar capitaluri politice pentru cei care profita periodic in urma ciocnirilor ideologice dintre ambele tabere. Comunismul pur si simplu nu poate supravietui fara a se hrani din gafele liberalismului.

Iata de ce onestitatea si simtul dreptatii a devenit o a treia cale ideologica alternativa pentru cei care refuza sa accepte lucrurile actuale ca fiind normale. A opta pentru o a treia cale de dezvoltare a societatii noastre inseamna a refuza calea demagogiei si iresponsabilitatii. Solidarismul si comunitarismul basarabenilor, care respinge lupta absurda dintre dreapta liberala si stanga comunista, exprima necesitatea de a supravietui a maselor in lipsa unei elite responsabile si capabile sa conduca. Si din toate acestea, asemenea pasarii Foenix, renaste o noua idee nationala manifestata prin: respectul fata de identitatile nationale prin implimentarea principiului internationalismului nationalismelor, respect fata de traditie, respingerea statalismului moldovenist si ateismului liberalo-comunist.
Sa observam ca anume aceste idei, sunt cele care separa radical masele populare de actuala elita politica, iar cei care imbratiseaza aceste puncte, sunt cei care inteleg cu adevarat rolul Basarabiei in trecut, in prezent si viitorul sau apropiat si indepartat.

Idee nationala care nu se lasa inselata de vicleniile criminale ale liberalilo-comunistilor, chiar daca nu este, si eventual nu va fi exprimata de nici o formatiune politica in viitorul apropiat, este pastrata cu credinta de masele populare care mai devreme sau mai tarziu vor da nastere unor fii vrednici ai Neamului care vor sti sa raspunda la chemarea sangelui.

Sistemul economic inflexibil, miscarile nationaliste de la sfarsitul anilor 80 inceputul anilor 90 ai secolului XX grabisera disolutia imperiului sovietic. Ca reactie de respingere fata de URSS noile guverne nationale lipsite de propria identitate, privind modelul occidental drept antipod al rusificarii, au initiat miscari radicale indreptate spre occidentalizarea si liberalizarea propriilor societati, continuandu-si politica pe linia nationalismului dezintegrator mostenit de la fosta natiune dominanta. Este foarte probabil ca in masura in care sa va consolida identitatea etnica a fostelor natiuni subjugate acestea vor incepe sa priveasca occidentalizarea drept noua sursa de oprimare.

Fiind incapabila sa ofere o solutie la problemele existente, in loc sa se consolideze intr-un concept national de organizare politica si sociala, ideea nationala a inceput sa degradeze continuu limitandu-se la un unionism primitiv, fapt care a si avantajat ascensiunea rapida unei noi burghezii internationaliste originara din paturile inferioare ai unei nomenclaturi sovietice care venise cu propriile solutii social-politice instaurand un regim oligarhic.

Inflexibilitate ideologica, lipsa unor viziuni economice si politice nationale, evadarea spre un pro-occidentalism naiv, adancirea in discursuri sterile, demagogice si sentimentaliste a intelectualitatii provocase moartea inevitabila a miscarii de renastere nationala din Basarabia.

In pofida faptului ca exista un potential enorm, in prezent in Basarabia nu se poate vorbi la modul serios de o miscare nationalista de dreapta in afara de cluburile marginale de amatori ai istoriei romanilor si grupulete mici de tineri entuziasti, lispiti de orice viziune politica si sociala clara, care in continuare sunt dominati de cliseele generatiilor in varsta: fie de un unionism primitiv, fie dusi in eroare de un liberalism pro-occidental, conceptii care de fapt impiedica sintetizarea unui curent social-politic sanatos in Basarabia. Iata de ce o reinnoire a conceptului de dreapta este o problema vitala la moment. Exista nevoia revederii radicale a conceptului de “dreapta” in politica noastra. Vechea dreapta liberala, nascuta in perioada perestroicii, in perioada lui Gorbaciov si Snegur, trebuie sa faca loc unei noi drepte “nationale”, “sociale” si “crestine”.

Noua miscare nationalista a Basarabiei, spre deosebire de cea veche, trebuie sa fie una integratoare. Principiul de baza a nationalismului integrator, spre deosebire de cel vechi, dezintegrator, presupune ca dusmanul invins nu este rapus ci devine un aliat de incredere. Etniile conlocuitoare trebuie sa devina aliati ai romanilor basarabeni in lupta pentru libertate, incetand sa mai reprezinte coloana a cincea ai Federatiei Ruse.

Noua miscare nationalista din Basarabia, spre deosebire de cea veche, trebuie sa fie una antiliberala deoarece anume liberalismul neaga dreptul la existenta a popoarelor in favoarea unor libertati individuale abstracte. De dragul dominatiei, liberalismul ameninta din interior cu disolutie orice natiune, supunand in cele din urma indivizii autonomi neajutorati dictatului oligarhic.

Noua miscare nationalista a Basarabiei, spre deosebie de cea veche, trebuie sa fie una sociala deoarece doar o natiune functionabila, productiva si solidara este capabila sa-si apere libertatea, sa dureze in timp producand noi elite. Noul nationalism urmeaza sa ofere o alternativa actualei societati capitaliste care propulseaza spre varful piramidei doar elemente cele mai degradante.

Noua miscare nationalista a Basarabiei, spre deosebire de cea veche, trebui sa fie una opusa politicii expansioniste a SUA si Uniunii Europene deoarece una din misiunele poporului roman consta in edificarea unei Europe puternice, unei Europe crestine, unei Europe a natiunilor suverane, egale in drepturi, capabile sa se opuna expansiunii politice, economice, culturale si militare ai americanilor si lumii islamice in Europa. Nu putem permite americanilor transformarea Eurasiei intr-un poligon militar care va ameninta intotdeauna vietile noastre si copiilor nostri de dragul intereselor SUA, straine intregului continent euroasiatic.
Uniunea Europeana este o institutie anti-europeana respinsa de majoritatea popoarelor europene, deaceea trebuie sa dispara.

Noua miscare nationalista a Basarabiei, spre deosebire de cea veche, trebuie sa fie una crestin-ortodoxa, deoarece ortodoxia este parte componenta a etnosului romanesc, iar Biserica a fost si este o institutie fundamentala pentru existenta si continuitatea poporului roman.

Aceste deziderate nu pot fi infaptuite decat in cel de-al doilea stat romanesc, Republica Moldova stat care trebuie sa-si asume misiunea de reinviere a spiritului national a romanilor de pretutindeni. In momentul in care Romania a incetat sa mai existe ca stat, Moldova a devenit unicul bastion al romanismului in lume, unica salvare a Neamului Romanesc. Iata de ce mentinerea cu orice pret a independentei Republicii Moldova raspunde necesitatilor de conservare si aparare a valorilor romanesti. Iata de ce prim scop al nationalistilor trebuie sa fie invingerea elementului romanesc in Basarabia. Republica ar putea reprezenta o sansa pentru intreg Neamul Romanesc. Tineretul basarabean a demonstrat de nenumarate ori eroismul si capacitatea de a se opune incercarilor de a distruge identitatea romaneasca pentru a ocupa locurile din fata in lupta pentru renasterea nationala. Doar sangele fierbinte basarabean este acel care mai face sa bata inimile romanesti din intreaga lume.

Va veni timpul cand camasile verzi cultivate pe pamantul Basarabiei vor trece Prutul readucand ordinea si dreptatea romaneasca pe vechiul pamant infaptuind vechiul deziderat.
E timpul sa constientizam rolul, misiunea pe care o are Basarabia in aceste momente istorice. Orice ignorare acestei misiuni nu poate fi tratata decat ca o tradare, o crima impotriva intregului Neam Romanesc.