Istoria statului roman modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român

(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin fi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

EVOLA sau victoria Revoltei

de Claudio Risé (prefaţă la “Revolta împotriva lumii moderne”)

Dacă o reciteşti în zilele noastre, cartea Revolta împotriva lumii moderne lasă să se întrevadă o victorie, o victorie împotriva lumii moderne, a lui Julius Evola şi a celor care au simţit şi au gândit la fel ca el. Fireşte că este o victorie nu consfinţită o dată pentru totdeauna, o victorie pentru care se luptă încă mult şi bine, dar care a făcut ceva drum în ce priveşte acea „revoltă” pe care o propunea el  – cu curaj intelectual şi moral – şi la care şi-a adus o contribuţie de valoare.

Aspectele esenţiale ale lumii moderne pe care Evola le descria cu luciditate în acest text au devenit protagonistele crizei acestei lumi. Care criză se prezintă astăzi într-un mod destul de diferit, pentru că este mult mai avansată şi determinată decât acea „decadenţă” exprimată în „literatura crizei” în care se naşte, în mod cronologic, Revolta evoliană. Dar de care Evola se delimitează încă de la început. Şi de Spengler, mai-marele genului, cărui îi reproşează (în Drumul ciobanului) „lipsa dimensiunii metafizice care reprezintă esenţa oricărei Kultur autentice”¹

Dar se delimitează şi de ceilalţi „fie se cheamă Massis, Kezserling sau Benda, Rop sau Ortega y Gasset sau Huizinga … cu toate că aceştia aparţin spiritualiceşte lumii pe care o critică, lumii moderne, iar situaţiile la care ar trebui să se refere fie că le ignoră fie că le evită temându-se să nu fie acuzaţi de reacţionism şi de anacronism”².

Despre “Lucratorul” lui Ernst Junger

de Alexandr Dughin

Ernst Jünger este un proeminent scriitor german contemporan, a carui soarta literara si politica apare ca un simbol clasic a tot ceea ce inseamna avangarda, vitalitate si nonconformism in cultura europeana a secolului XX. Participant si martor al ambelor Razboaie Mondiale, unul dintre teoreticienii de frunte ai Revolutiei Conservatoare germane din anii ’20-’30, sursa de inspiratie pentru national-socialism, insa repede devenit “dizident al dreptei” dupa venirea la putere a lui Hitler, Ernst Jünger a supravietuit caderii oficiale in dizgratie in perioada regimului nazist, doar pentru a fi imediat ostracizat de catre Aliati in timpul campaniei de “de-nazificare”.

Prin talentul si profunzimea gandurilor sale, scriitorul a reusit sa depaseasca desconsiderarea la care a fost supus de catre “democrati”. Astazi, Jünger este de departe cea mai reprezentativa figura a luptei in secolul XX, o voce care a exprimat nu doar framantarile “generatiei pierdute”, ci si ale “secolului pierdut”. Plin de pasiune, Ernst Jünger reprezinta lupta dramatica a ultimelor farame sacre ale simtamantului national impotriva sufocantei profanitati a tehnocratiei universaliste contemporane.

Jünger este autorul multor romane, eseuri, articole si schite. Divers, versatil, complex si contradictoriu uneori, insa cu un subiect comun in toata opera sa – Lucratorul (“Der Arbeiter”), personajul sau central, aproape metafizic, a carui prezenta latenta este resimtita in toate scrierile sale. Astfel, nu poate fi o coincidenta faptul ca cea mai cunoscuta si conceptuala dintre cartile sale, cea pe care a editat-o si rescris-o permanent de-a lungul vietii sale, este intitulata “Lucratorul” (“Der Arbeiter”).

O noua perspectiva de dreapta – o noua alternativa pentru Basarabia?

O nouă perspectivă de dreapta ar reprezenta o viziune nouă faţă de problemele actuale cu care se confruntă societatea moldovenească.

Ar fi oare o nouă perspectivă ceva absolut diferit, unic în istoria gândirii politice? Nu. Un proverb rusesc spune că „Новое это хорошо забытое старое” (“un lucrul nou este unul vechi uitat”). O nouă perspectivă ar putea însemna scoaterea de la naftalină a conceptelor uitate, sau ignorate premeditat, eliberate de anumite elemente stereotipizate.

Definirea acestei perspective devine importantă în măsura în care pentru consolidarea societăţii din Republica Moldova este nevoie de un proiect ideal, plămădit din specificul local, nu importat, care ar oferi răspunsuri tuturor problemelor de ordin axiologic, identitare şi de ce nu…geopolitice? O nouă perspectivă ar însemna o definire sau redefinirea unor concepte de bază, care clarifica direcţia de dezvoltare în care dorim să mergem.

De exemplu, deseori se vorbeşte despre democratizare, dar nimeni nu concretizează despre ce fel de „democratizare” este vorba. Nu putem construi ceva de dragul construcţiei, orice proiect naţional are nevoie de o claritate şi sens.

Gânditorul francez Alain de Benois oferă o tipologie destul de interesantă a democraţiei pornind de la cele trei principii ai revoluţiei franceze („Libertate, Egalitate, Fraternitate”): democraţia liberală (idealul căreia este libertatea individului egoist, iar modelul cel mai apropiat ar putea fi cel american), democraţia egalitaristă (unde egalitatea indivizilor reprezintă o valoare supremă. Dacăun model la nivel teoretic al acesteia este unul francez, nivelul practic aparţine URSS şi blocului statelor socialiste) şi democraţia organică, care pune accentul pe solidaritatea membrilor comunităţii în numele unor valori tradiţionale).

Traditia – concept sociologic si politologic

Tratarea conceptului de “Traditie” (a se deosebi de “obicei”) in calitate de element cultorologic a diminuat considerabil si pe nedrept rolul acesteia in asa domenii cum este sociologia sau politologia. Inainte de a analiza aceasta notiune am dori sa oferim o definitie clara a ceea ce intelegem noi prin Traditie: “totalitatea de concepte, cunostinte, norme si modele de comportament, aparute in rezultatul acumularii indelungate al experientelor de ordin cultural, politic, economic pe parcursul existentei mai multor generatii din cadrul unui etnos”. Pentru a dezvolta mai clar aceasta idee vom privi prin aceasta prisma conceptul de morala, pornind de la ipoteza ca aceasta este un produs direct al Traditiei.

Sociologul francez Emil Durkheim a fost printre primii care a negat natura subiectiva al moralei atribuindu-i o existenta obiectiva, prin ceea ce a numit “fapt social”, considerat totusi, un produs al colectivitatii umane, fapt care poate fi destul de usor supus criticii.

Ar insemna oare ca fiecare “colectivitate noua”, “fiecare generatie” isi creeaza o “noua morala”? Am putea, desigur presupune teoretic acest lucru, dar in practica o astfel de presupunere devine, in mod evident, absurda deoarece morala se afla in stransa legatura cu sistemele culturale, economice, politice ale unei natiuni sau civilizatii, iar lipsa continuitatii acestor sisteme ar face imposibila dezvoltarea normala al colectivitatilor umane. In cazul in care o generatie ar crea propria morala, ar fi capabila sa-si creeze si propria cultura, propriul sistem politic sau economic, or constituirea si evolutia acestora nu poate avea loc in perioada existentei unei singure generatii. De aici rezulta ca morala nu este doar in afara individului, ci si in afara colectivitatii prezente, fiind legata direct de conceptul de Traditie, nu doar in calitate de realitate supraindividuala, ci si o realitate suprasociala. Ideologii liberalismului, afirmand ca morala se naste in sanul colectivitatii, ajung la falsa concluzie ca odata cu schimbarile sociale intervin si schimbari in normele morale: “fiecare perioada istorica, fiecare generatie cu morala sa”, ideea care a dat nastere unui relativism moral in toate domeniile vietii.

Revolta si nonconformismul – o forma al realizarii

A fi impotriva sistemului inseamna a fi impotriva unei gandiri unice care uniformizeaza, care arunca omul in mocirla conformismului. Este destul de simplu sa deosebesti un om spalat la creier de unul capabil de operatii logice elementare: daca iti este usor sa prezici comportamentul sau directia de gandire a unui individ, sa stii ca o sa mori de plictiseala: un astfel de om nu este decat un robot, o bureta consumatoare de informatii.

Lupta antisistem, care a devenit o moda pentru multi tineri din occident, care isi manifesta protestul prin contracultura (care la noi, din pacate, e in stare de embrion), este o lupta impotriva unui ansamblu de idei, elemente, al unei culturi dominante care impune individului anumite relatii si modele comportamentale transformand omul intr-o unealta al exploatarii, intr-o pisea a unui intreg mecanism. Orice anticomunist, intr-o societate dominata de ideile lui Karl Marx si Lenin este un radical, orice comunist intr-o societate fixata pe ideea anticomunismului este in esenta acelasi radical. Nu mai vorbesc de revolutionar-conservatorii ortodocşi, sau de anarhisti care se afla intr-o permanenta opozitie fata de Sistem. Orice manifestare al nonconformismului este salvatoare nu atat pentru intreaga populatie, pentru care se ofera o adevarata alternativa sociala, culturala si politica, cat si pentru o autorealizarea unei personalitati in calitate ei de realitate complexa.

Alternativa europeana liberalismului: “revolutia conservatoare”

de N. Saveliev

In marea sa majoritate, stilul si continutul “revolutiei conservatoare” au fost conceput de Oslwald Schpengler, care a propus “socialismul prusac” in calitate de model original al organizarii statale si mentalitatii nationale. Socialismul avea pentru acesta sensul de “socialitate”, de capacitate de socializare, care isi are inceputul in traditie. Diversele interese inceteaza a mai fi contradictorii atunci cand sunt puse in serviciul NATIUNII, in calitatea ei de principiul suprem. Personalitatea trebuie sa serveasca intregului – statului. Jertfirea intereselor personale in folosul societatii este pentru Schpengler o trasatura a prusianismului, opus republicii de la Weimar (adica, liberalismului englez si democratiei franceze) si socialismului nihilist a lui Marx. Revolutia din 1918 Schpengler o considera tradare, esec intr-un razboi care nu era pierdut si care cerea o revansa.

Schpengler, ca si multi altii care s-au alaturat “revolutiei conservatoare”, s-au indepartat categoric de conceptiile biologice despre rasa si natiune. Schpengler afirma ca rasa este determinata nu de constructia scheletului, ci de intregul corp, de carnea care acopera oasele, care mai sunt influentate si de asa factori ca timpul si soarta populatiei, adica miscarea. Natiunea reprezinta comunitatea spirituala si culturala a poporului. Iar natiuni pot fi considerate doar acele popoare, existenta carora este capabila sa compuna istoria universala. Elementul spiritual este reprezentat de comuniune elitelor, uniunea celor care cunosc calea spre mantuire. Astfel natiunea este plamadita de catre cultura si istorie, care reprezinta componentele identitatii.

Alternativa europeana liberalismului: “revolutia conservatoare”

de N. Saveliev

In marea sa majoritate, stilul si continutul “revolutiei conservatoare” au fost conceput de Oslwald Schpengler, care a propus “socialismul prusac” in calitate de model original al organizarii statale si mentalitatii nationale. Socialismul avea pentru acesta sensul de “socialitate”, de capacitate de socializare, care isi are inceputul in traditie. Diversele interese inceteaza a mai fi contradictorii atunci cand sunt puse in serviciul NATIUNII, in calitatea ei de principiul suprem. Personalitatea trebuie sa serveasca intregului – statului. Jertfirea intereselor personale in folosul societatii este pentru Schpengler o trasatura a prusianismului, opus republicii de la Weimar (adica, liberalismului englez si democratiei franceze) si socialismului nihilist a lui Marx. Revolutia din 1918 Schpengler o considera tradare, esec intr-un razboi care nu era pierdut si care cerea o revansa.

Schpengler, ca si multi altii care s-au alaturat “revolutiei conservatoare”, s-au indepartat categoric de conceptiile biologice despre rasa si natiune. Schpengler afirma ca rasa este determinata nu de constructia scheletului, ci de intregul corp, de carnea care acopera oasele, care mai sunt influentate si de asa factori ca timpul si soarta populatiei, adica miscarea. Natiunea reprezinta comunitatea spirituala si culturala a poporului. Iar natiuni pot fi considerate doar acele popoare, existenta carora este capabila sa compuna istoria universala. Elementul spiritual este reprezentat de comuniune elitelor, uniunea celor care cunosc calea spre mantuire. Astfel natiunea este plamadita de catre cultura si istorie, care reprezinta componentele identitatii.

Din manuscrisele unui terorist: “Corabia nebunilor”

de Teodor Kaczynski

Odata capitanul unei corabii si adjunctii sai, atat de mult s-au mandrit de mestesugul sau, incat mintea lor s-a intunecat si au luat drumul spre tarmurile nordice, pana cand in calea lor nu au inceput sa apara ghetari periculosi. In pofida acestui fapt ei totusi au continuat calatoria spre a demonstra lumii capacitatile sale de navigare.

In masura in care vasul inainta, pasagerii au inceput sa se simta tot mai incomod, sa se certe intre dansii si sa deplanga conditiile in care sunt nevoiti sa traiasca.

“Sa ma ia dracii, a spus unul din marinarii cei mai experimentati, daca aceasta nu este cea mai aiurita calatorie din viata mea. Podeaua a inghetat asa, incat imi aluneca picioarele. Cand stau noaptea de veghe, vantul imi bate drept in fata si imi strapunge haina. In fiecare zi, tragand de funii, risc sa-mi pierd degetele. Si totul pentru niste bani amarati!”

“Va mai plangeti! a exclamat o pasagera. – Eu de frig nu mai pot dormi noptile. Pe aceasta corabie femeilor se acorda mult mai putine plapume decat barbatilor. Nu exista nici o echitate!”

“Chingado! Exclama un marinar mexican, mi se plateste de doua ori mai putin decat acestor englezi nemernici. Pentru a ma putea incalzi in clima asta am nevoie de mai multa hrana, dar nu imi ajunge salariu pe care il primesc. Insa, cel mai groaznic este faptul ca adjunctii capitanului mi se adreseaza doar in engleza si nu in spaniola.”

“Eu am cele mai multe motive de a ma plange, a declarat un marinar indian. Daca albii nu ar fi rapit pamantul stramosilor mei, nu as fi fost pe aceasta corabie blestemata ci as fi inotat in canoia mea pe un lac linistit. Indiscutabil merit niste despagubiri. Cel putin, capitanul ar trebui sa-mi permita sa deschid un cazinou pe corabie spre a ma putea intretine.

Aici a intervenit botmanul: “Ieri primul adjunct al capitanului m-a numit “muist” doar pentru faptul ca sug de la tovarasii mei. Am tot dreptul s-o fac fara a fi supus unor astfel de jigniri!”

Revolutia Conservatoare

Istoria revolutiei conservatoare incepe odata cu aparitia conceptului de „categorie a instrainarii” lui Hegel. Rastalmacita de Marx in spiritul criticii socio-economice, categoria instrainarii a pus baza a doua conceptii indreptate impotriva actualei ordini. In pofida faptului ca Marx, spre deosebire de Hegel nu oferea categoriei instrainarii un anumit statut, anume el a demonstrat ca critica sociala trebuie sa fie totala. Invataturile sale nu se limiteaza la economie si filosofie; ci reprezinta un complex ideologic, etic, estetic, eshatologic si epistemologic, chemat sa ofere raspunsuri la toate intrebarile. Anume de aceea marxismul a atras atat de mult pictorii si poetii. „Modernitatea este insuportabila din cauza instrainarii muncitorului de produsul muncii sale”, scria Marx.

„Modernitatea este insuportabila din cauza instrainarii”, repetau reprezentantii aproximativ tuturor curentelor culturale din secolul XX, de la dadaisti si suprarealisti pana la punkisti si psihodelici.

Totodata cu aceasta miscare de stanga a luat nastere si o dihotomie, intelegerea careia reprezinta o mare problema atat pentru diletanti, cat si pentru experti. Incorporati in noua hiperrealitate, comunistii si socialistii credeau in continuare ca urmeaza invatatura lui Marx, in pofida faptului ca invatatura marxista in noile conditii incetase sa mai functioneze. Marxismul se pozitionase in calitate de opozitia radicala fata de ordinea existenta insa, pentru partidele care pretind sa devina sau care au devenit parlamentare era un lucru destul de incomod.