(fragment din “Manifestul Revoluţiei Naţionale”, Sighişoara, 1935)

Banul occidental şi-a descoperit aici, la gurile Dunării, interese mari şi precise: interese politice: să împiedice înaintarea Rusiei către Constantinopol; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi sa vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai deferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin fi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului fi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile piperate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoie de-un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altă dată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimentele grave pentru destinul ţării: războiul din 1877 (Independenţa), campania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară), războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al cărui act de naştere e columna lui Traian, despre a cărui copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a cărui vajnică adolescenţă   ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi satisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte, prin strălucitele ei legături, în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea neam prea prost că să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândite în sânul unei familii regale specializate în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul al XIX-lea au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar Întâlneşte un ovrei, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia povesteşte din vorbă în vorbă de durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum!”

Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă în furgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-1 ducă: „Nu merg, domnule căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma “.

Într-un stat care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie se munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru ca nu e statul naţional al Romanilor ci statul sucursala la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru tine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, case tot bordei. Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internatională cladeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţii naţionale întrate în fundac, cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a îndolenţei  româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatalele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale Capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financieră, politică: nu noi ne zbatem, ei – ca se ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui , da-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară, şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre Români au întrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuiesc demascaţi şi naţiunea dezlănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei nationale. Ştim că ne aşteapta o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că întrăm în toiul unei lupte care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

1. Statalitatea la români

Ce este statul? Statul este o organizaţie birocratică, apărută în procesul raţionalizării producţiei. Procesul raţionalizării producţiei este una din primele condiţii ai apariţiei capitalismului.

Modelul „raţional”, diviziunea funcţiilor, a fost implementat în toate domeniile vieţii: secţiile în uzină, clasele în şcoli şi chiar orchestrele simfonice. Ideea unei astfel de organizări constă în distribuirea funcţiilor mai multor unităţi de oameni pentru îndeplinirea unei munci mai complicate. Scopul final unei astfel de organizări este creşterea productivităţii. Raţionalizarea a însemnat înstrăinarea muncitorului de produsul muncii sale, a omului de “organizaţia statală” şi de propria sa natură.

Rezultatul procesului raţionalizării este apariţia birocraţiei, respectiv a statului, ca expresie a epocii moderne.

Apariţia instituţiei moderne a statului a însemnat şi apariţia unor norme scrise: constituţii, coduri de legi care nu au drept izvor un principiu divin, cum se întâmpla în trecut, ci nişte principii laice.

Statul român se naşte în prima jumătate a secolului XIX ca necesitate exploatării mai eficiente a populaţiei în băştinaşe de către armata rusă. În 1831, în Muntenia şi 1832, în Moldova sunt adoptate regulamente organice, primele norme scrise, se procedează la constituirea instituţiilor moderne de stat, oraşele sunt occidentalizate. Mai târziu, forţele care vor prelua ştafeta formării statului român vor fi statele occidentale, care vor fi interesate în controlul asupra comerţului din Delta Dunării. Falsitatea statului român a fost evidenţiată şi de Eminescu, care numea cu dispreţ constituţia României „foaie franţuzească”, iar Titu Maiorescu vorbea de falsa libertate acordată de politicienii liberali şi „constituţia liberală”: „Dacă te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hârtia pe care e tipărită constituţia română.

Unica formă permanentă a organizării românilor a continuat să fie comunitatea sătească şi Biserica, care au exprimat întotdeauna opoziţie puternică faţă de instituţia modernă a statului. Statul român a fost privit întotdeauna ca un corp străin din organismul românesc, o unealtă în mâna străinilor.

Republica Moldova nu este o excepţie. Românii din Basarabia au simţit întotdeauna că statul în care trăiesc este o creaţie artificială, legându-şi speranţe de statul român vecin, esenţa căruia nu este una diferită.

2. Ce este cetăţenia?

Cetăţenia este relaţia prin care un individ este supus instituţii statale şi este obligat să se supună legilor statului. Prin mecanismul cetăţeniei, statul obligă omul să se rupă de comunitatea sa şi legile comunităţii sale în favoarea „intereselor de stat”, de fapt a clanurilor oligarhice care stau în spatele statului.

3. Ce este naţional-anarhismul?

Naţional-anarhismul consideră că Neamul are propria sa existenţă, în afara oricărui stat. Comunitatea are propria sa viaţă, diferită de instituţia statală. Instinctul autoconservării este elementul vital care menţine în viaţă entitatea etnică. Coloana vertebrală a comunităţii etnice este Tradiţia, nicidecum normele juridice adoptate de un organ legislativ.

4. Naţional-anarhismul şi „naţional-unionismul”

„Unionismul” din Basarabia stă pe poziţiile idealizării României, prezentarea acesteia în calitate de alternativă Republicii Moldova. Această percepţie este falsă, pentru că natura României este aceeaşi cu natura Republicii Moldova. În tendinţa sa de a constitui o „naţiune română modernă”, România luptă de fapt împotriva caracterului organic al comunităţii etnice româneşti. Aşa-numita „europenizare”, înseamnă de fapt încercarea de a înlocui români ca identitate cu „cetăţenii români”. În acest caz, care este deosebirea dintre falsa identitate de „moldovean” (românul, rusul, ucraineanul, găgăuzul, cetăţeni ai Republicii Moldova) de „românul” (ungurul, ţiganul, cetăţeni ai României) ?

Tezele naţional-unionismului sunt false pentru că nu oferă nici un fel de soluţie şi nu nici un răspuns la principalele probleme.

5. Ce propune naţional-anarhismul?

Naţional-anarhismul pledează pentru edificarea unei comunităţi româneşti organice, opusă politicii de înrobire şi îndobitocire din parte oricărui stat.

6. Este naţional-anarhismul naţionalist?

Nu. Naţional-anarhismul nu este naţionalist în sensul utilizat de aripa liberală şi socialistă. Naţional-anarhismul nu predică superioritatea etnică şi ura faţă de alte etnii. În acelaşi timp, este firesc ca naţional-anarhismul să se opună separatismelor teritoriale, care au drept scop crearea unor entităţi statale noi.

Naţional-anarhismul propagă conservarea tradiţiilor etnice şi solidaritatea membrilor aceleaşi comunităţi etnice.

7. Naţional-anarhismul, capitalismul şi socialismul

Atât capitalismul, cât şi socialismul sunt sisteme economice care încearcă să supună viaţa comunităţii legilor economice. Dacă scopul existenţei unei comunităţi etnice este unul de ordin mistic (cum ar fi „mântuirea” în civilizaţia ortodoxă), capitalismul şi socialismul încearcă transformarea comunităţii într-o maşină producătoare de profit. Profitul, desigur, este însuşit de oligarhia care este interesată de justificarea existenţei statului pe care îl patronează.

8. Naţional-anarhismul şi globalismul

NA se opune globalizării, care încearcă în acelaşi timp să distrugă comunitatea prin omogenizare, dintr-o parte şi segmentare prin crearea unor noi „minorităţi” (culturale, sexuale, sociale). Statul şi sistemul economic mondial sunt mecanismele prin care globalizarea luptă împotriva comunităţii etnice.

9. Armele naţional-anarhismului

Bastioanele naţional – anarhismului sunt comunităţile săteşti, familia şi organizaţia – reţea.

10. Ce este reţeaua naţional-anarhistă?

Reţeaua este o ansamblu de indivizi interconectaţi prin diverse canale de comunicare. Spre deosebire de „mişcare”, reţeaua nu are lideri formali, organe de conducere şi nici structură ierarhică. Eficienţa organizaţiei depinde de eficienţa liderilor non-formali. Unicul liant care uneşte toţi membrii sunt ideile şi valorile comune.

11. De ce reţeaua este mai bună decât o mişcare?

Reţeaua nu poate servi unor interese politice, neavând o structură, aceasta nu poate fi distrusă. Spre deosebire de o mişcare, reţeaua se poate acomoda foarte uşor la noile condiţii, fiind foarte flexibilă, poate reacţiona rapid la eventualele atacuri. O reţea naţional-anarhistă poate fi descrisă ca o subcultură autonomă, capabilă să se auto-organizeze. Existenţa reţelei depinde de ataşamentul membrilor faţă de valorile organizaţiei. Idealul reţelei este „plasa”, care este o copie a comunităţii tribale. Scopul reţelei naţional-anarhiste este crearea unui organism naţional capabil să acţioneze fără ajutorul unui guvern sau sistem economic.

12. Cum mă alătur şi activez în cadrul reţelei?

Îţi creezi un blog, conectat cu alţi militanţi, prin care îţi promovezi ideile

Îţi rezervi câteva ore pe săptămână pentru promovarea cauzei

Elaborezi şi distribui materiale propagandistice

Discuţi cu alte persoane despre ideile naţional-anarhiste (cu cei de stânga, de dreapta sau apolitici)

Te foloseşti de toate ocaziile de a discuta cu oameni noi şi a promova ideile naţional anarhiste.

Îţi propui să racolezi cât mai mulţi susţinători

13. Cum poate fi garantat succesul unui militant naţional-anarhist?

Cel mai bun spaţiu de manifestare sunt: strada şi viaţa reală

- activismul on-line este un mit. Internetul este bun doar pentru transmiterea informaţiei, dar nu poate contribui la dezvoltarea reţelei.

Practica demonstrează că este mai eficient să vorbeşti în viaţa reală de naţional-anarhism la zece persoane decât la o mie persoane pe internet.

Reţine, o mare parte a oamenilor nu au auzit niciodată de naţional-anarhism. Unica sursă de informare va fi modul tău de a fi şi a convinge. Nu juca pentru a pierde, joacă pentru a învinge!

14. Dacă unele persoane se arată ostile faţă de ideile tale, cuvântul cheie pe care trebuie să-l reţii este: „curajul”.

„Curajul este vântul care conduce spre coaste abrupte, el este cheia tuturor comorilor, este un ciocan care distruge marele imperii. Este o armură fără care nu poate exista nici o cultură. Curajul este efortul unor persoane separate care dau rezultate în viitor, saltul începe de la o idee care se opune ordinii existente fără a se gândi la consecinţele care pot urma…şi ajunge pina când se implică diavolul care vrea sa ne deposedeze de curaj şi bărbăţie”

de Nicolai Berdeaev

În lumea capitalistă, libertatea este privelegiul unei minorităţi şi chiar pentru aceasta era vorba despre un privelegiu îndoielnic.
Opresorii erau, într-adevăr, condamnaţi să suporte la rândul lor opresiunea şi să sufere apasarea unei vieţi de coşmar. Criza capitalismului apare ca o criză a libertăţii. Dar, în adevăr, libertatea mincinoasă şi factică trebuie răsturnată, şi căderea ei poate servi drept cale purificatoare ducând la o emancipare autentică şi reală.

Lumea este comprimată între o libertate degenerată şi falsă şi negarea completă a libertăţii de către dictatura ideologică triumfând asupra spiritului. Şi aceasta nouă dictatură se distinge de aceea din Evul Mediu prin faptul că în acea epocă exista cu adevarat o gândire integrală vastă, organică, pe când în zilele noastre, doctrinele ideologice sunt de o factură grosieră şi superficială şi n-au fost meditate în mod suficient. Nu mai este vorba decât de simboluri şi de mituri convenţionale, ce servesc la guvernarea maselor prin metode demagogice.

Libertatea muncii, proclamată în societăţile din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, a fost la începuturile ei o exploatare a muncitorilor şi se transformă actualmente într-o libertate a şomerilor. Aceasta stare de lucruri este însăşi expresia caracterului contradictoriu, paradoxal al epocii noastre. Marx n-a prevăzut aceste rezultate ale dezvoltării capitaliste. El îşi închipuia că numărul muncitorilor se va mări mereu în societatea capitalistă. Proletariatul era chemat să devină din ce în ce mai numeros, transformându-se într-o forta unificată şi disciplinată, ce ar fi avut ca misiune să creeze o societate nouă. El a văzut răul pe care  îl comportă exploatarea muncitorilor, dar nu l-a văzut pe acela care urma să-i transforme pe acei muncitori în şomeri. In realitate, în urma tehnicizarii  şi rationalizării industriei, numărul muncitorilor se micşorează, munca umana fiind inlocuita de masina, si nu masa muncitoare, ci multimea functionarilor din birocratia industriala e pe cale sa se mareasca. Si chiar din aceasta cauza, perspectiva existentei se schimba cu totul sub ochii nostrii. Munca n-a fost niciodata libera, societatea si cultura de umana s-au bazat dintotdeauna pe sclavaj. Munca, strivitoarea munca materiala, este un blestem biblic; mai intai a fost munca sclavilor, apoi a serbilor, care a imbracat dupa aceea un caracter de libertate aparenta in societatea capitalista, in masura in care a fost transformata in marfa ce se vinde “liber”, sub amenintarea foamei si a mortii.

In sfarsit, in societatea comunista, asa cum se prezinta in Rusia, munca devine din nou inrobitoare si infeudata, in sensul ca ea este supusa Statului, care – in persoana birocratiei comuniste – o exploateaza in mod crunt. Noile forme ale trudei aservite se ivesc in Statele autoritare moderne, bazate pe o dictatura ideologica. Este aici un proces de nivelare generala. Mediul social devine tot mai omogen. Dar aceasta lume unificata, indivizii sunt mult mai striviti decat intr-o lume diferentiata. Valoarea suprema nu este considerata persoana vie a muncitorului, binele sau ori drepturile sale, ci Statul, puterea colectivitatii sociale.

Mijloacele de productie sunt remise nu producatorului, asa cum predica Marx, ci statul fascist sau marxist. Acest Stat este luat drept subiect, in timp ce omul este considerat ca obiect. Aceasta este forma extrema a obiectivarii existentei umane, in urma careia omul este proiectat in afara de un regim care nu tine deloc cont de viata lui interioara. Procesul socializarii vietii vietii economice – care este un proces inevitabil si legitim in sine – devine socializarea omului integral, adica aservirea sa fata de societate, care isi exercita stapanirea ei asupra cotloanelor celor intime ale fiintei.

Nu este oare acesta un proces diametral opus veritabilei comuniuni fratesti intre oameni – comuniunea a persoanelor, a lui “eu” si a lui “tu”? Toti oamenii s-au transformat in obiecte ale unei organizari. Criza libertatii devine criza omului, negarea libertatii devine negarea valorilor umane. Caci realizarea egalitatii, legitime in sine, poate sa se desfasoare in doua directii diferite: sau sunt proclamate demnitatea, valoarea si libertatea oricarei persoane, in masura in care ea este facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sau aceste atribute sunt refuzate tuturor, chipul si asemanarea lui Dumnezeu fiind tagaduite tuturor. In alti termeni, este posibil sa se extinda la toti “titlurile si privilegiile nobilimii”(sa ne reamintim ca nobilimii i-a fost conferita prima data demnitatea de om) – sau sa li se retraga tuturor oamenilor, transformati de acum inainte in proletari aserviti; ar fi vorba, deci, fie de o aristocratizare, fie de o democratizare generala a valorilor. La cel de-al doilea dintre cele doua fenomene asistam in acest moment. Iata de ce problema societatii este inainte de toate problema omului – si se poate spune ca aspectul antropologic al chestiunii este mai profund decat aspectul sociologic.

Libertatea gandirii a fost proclamata incepand din Renastere. Dar dialectica acestui proces de emancipare a adus transformarea libertatii gandirii in “libera cugetare”. Cea din urma imbraca o dogmatica noua si se indeparteaza putin cate putin de libertatea gandirii; ea reprezinta chiar o constrangere exercitata asupra libertatii spirituale si devine negarea ei. Adevarata libertate poate sa afirme nu “libera cugetare”, ci Adevarul crestin. Emanciparea umanista n-a fost eliberarea omului integral, adica a persoanei, ea n-a fost decat eliberarea gandirii, ca sfera detasata de viata umana – proclamarea unei autonomii intelectuale si umane. Aceasta autonomie a fost proclamata in toate domeniile vietii sociale si ale culturii; pretutindeni, ea semnifica o abstractie in raport cu omul integral, in raport cu plenitudinea si multiplicarea vietii culturale si sociale. Astfel, de exemplu, libertatea economica a creat imaginea fatala a lui homo economicus, care n-are absolut niic uman.

Criza si decadenta intelectuala decurg din faptul ca nu gandirea este emancipata, ci ca gandirea s-a emancipat in raport cu omul. Nu e deloc vorba de libertatea omeneasca. Autonomia legii morale nu mai implica nici ea aceasta libertate. Noi vedem aici, in stare embrionara, procesul ce se desfasoara actualmente. Autonomia gandirii, care s-a transformat in dogmatica “libere cugetari”, autonomia economica, transformata in capitalism, cea a moralei care devenit o lege fara suflet, nu se preocupa de omul integral. Aceste negari a libertatii omului si a omului nu i s-ar putea opune libertatea gandirii, a moralei, a economiei etc. – caci toate aceste libertati, acordate odinioara, au condus chiar la aceasta negatie.
Nu i se poate opune decat omul integral, inradacinat in ordinea spirituala a existentei. Omul trebuie sa proclame nu libertatea formala, ci libertatea care imbratiseaza insasi continutul existentei. E o lupta in numele valorii umane, a demnitatii umane, a aristocratizarii, este diferenta profunda dintre crestinism si liberalism. Cel din urma aspira la o libertate formala, indiferanta fata de adevar si fata de continutul real al existentei. Si aceste aspiratii se intind la fel de bine si asupra gandirii, cat si asupra creatiei culturale si asupra vietii economice si sociale. Autonomia economicului in capitalism era dezumanizare la fel cum era autonomia gandirii in scepticism.

Liberalismul formal al gandirii a condus la libera cugetare si la scepticism si scepticismul a adus la descompunere. Acesta, la randul ei, conduce la exigentele unei dictaturi, nu numai ale unei dictaturi politice si economice, ci si ale unei dictaturi ideologice, exercitandu-si tirania sa asupra spiritului pe care ea il reneaga. Luata in ea insasi, cautarea unui sef, a unui dictator, prezinta anumite semne de sanatate, ea se ataseaza rolului important pe care il joaca in viata politica principiul unipersonal, adica omul puternic, care-si asuma responsabilitatile, fara de care nici o reforma nu-i posibila. Principiul democratic a abandonat lui insusi este lovit de inertie si devine conservator – el trebuie combinat in mod ineluctabil cu un element monarhic, acest cuvant nu trebuie luat in sine literal, ci semnificand principiul unipersonal, incarnat intr-un presedinte, inarmat, in nici un caz cu puteri depline, sau intr-un sef; ceea ce presupune, in nici un caz, o dictatura ideologica.
Este frapant ca tirania moderna a gandirii nu e deloc legata in mod necesar de o unitate spirituala reala, de o ideologie existand cu adevarat si care ar fi putut penetra masele la fel de adanc, precum religiile crestine le penetrau in trecut. Unitatea ideologica este acum decretata de Stat, autoritatea acestuia din urma este cea care trebuie sa creeze un spirit omogen, sa unifice contingentul sau uman in intregime.

Ar fi naiv sa se creada ca masele populare ruse suntpenetrate de doctrina lui Marx sau ca poporul german este imbibat de teoriile rasiale ale lui Chamberlain si Gobineau. Din acest punct de vedere, comunismul este intr-o postura mai buna, intrucat conceptia marxista exista si prezinta un veritabil sistem ideologic.
Dictatura ideologica moderna este fundamentata pe presupunerea ca se poate trata spiritul si viata spirituala asa cum se trateaza materia si viata materiala, ca spiritul, gandirea, creatia culturala pot fi supuse unei organizari de Stat, cu acelasi titlu ca viata politica si economica. Dar asta vrea sa spuna ca spiritul este considerat ca un epifenomen, ca intaietatea sa asupra materiei este tagaduita. Organizarea unei unitati spirituale si ideologice de catre de catre Stat nu serveste in practica decat la intarirea organelor de politie si ale serviciilor secrete. In ea insasi, vointa de a depasi anarhia intelectuala si spirituala, in numele unei unitati supreme, este o vointa dreapta, care nu merita decat respect.
Am vazut ca secolul liberalismului formal, al liberei cugetari si al scepticismului este aproape de sfarsit. Dar, tocmai in acest moment,

Universul este amenintat de ispita “Marelui Inchizitor”, astfel cum Dostoievski i-a conceput imaginea. Caci tocmai asa este caracterul unei
dictaturi ideologice. Aceasta ispita a avut consecinte la fel de fatale in sanul comunismului rus si al national-socialismului german. Caci o dictatura de acest gen nu este o victorie reala, repurtata asupra haosului, nu e vorba decat de o organizare formala a acestui haos, de crearea unei ordini despotice, in spatele careia haosul continua “sa se miste”.

Rolul simptomatic al curentelor actuale este imens; el marcheaza inceputul unei noi epoci, dar el nu este inca reprezentativ pentru ea.

Cain – protopărintele civilizaţiei urbane

„Oraşul este o putere imensă. El înghite oamenii care devin tot mai slabi. Cu cât oraşul este mai mare, cu atât puterea lui este mai groaznică”, spune neamţul, personajul filmului rusesc „Brat” („Fratele”) a regizorului Serghei Balabanov. Şi are întru totul dreptate.

În pofida faptului că majoritatea oamenilor recunosc rolul dezumanizator al oraşului, acesta continuă să atragă oamenii cu o putere misterioasă. Într-adevăr, păcatul şi răul au fost întotdeauna un punct de atracţie pentru oameni slăbi.

Este interesantă în acest sens, mitul înfiinţării civilizaţiei urbane în Vechiul Testament. Asasinarea lui Abel, de către Cain, pune bazele ruperii legăturii dintre civilizaţia tradiţională, firească, şi civilizaţia urbană. Aflăm că potrivit unor tradiţii, numele „Cain” înseamnă „fierar” (de la evreiescul „qajin” sau de la rădăcina aramica şi araba „qjn” – „a bate fierul”,  iar urmaşii săi vor construi prima cetate din istoria omenirii („După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” Facerea 4:9). Potrivit unor tradiţii, Cain este rodul dragostei dintre Eva şi Satana. Acest motiv, prin care se afirmă rădăcinile satanice al lui Cain, îl găsim şi la Epifanie, Irineu şi Tertullian. Însuşi etimologia cuvântului „satan” înseamnă „renunţare”, „înstrăinare”, „separare”, „răzvrătire”. În Cartea Sohar, din literatura kabalistă, Satan este identificat cu Sammael, care este considerat dumnezeul „căii de stânga”. Momentul fratricidului, rădăcinele căruia, precum am văzut anterior, sunt satanice, pune începutul separaţiei dintre cele două lumi: Tradiţie şi anti-Tradiţie, spiritual şi material, sacru şi profan. Momentul fratricidului este momentul naşterii în dureri al „civilizaţiei înstrăinării”.

Civilizaţia fierului – ultima fază a civilizaţiei umane

Cetatea, devine nu doar un simbol al războiului, ci şi al comerţului, relaţie bazată pe interese egoiste. Mai mult decât atât, oraşul devine un cuib al decadenţei şi pervertirii naturii umane, aşa cum este în cazul Babilonului, Sodomei şi Gomorei.

Diaconul rus Andrei Kuraev observă că cele mai importante evenimente din Evanghelie se desfăşoară în afara oraşului, ca dovadă a ingratitudinii acestui spaţiu. „Civilizaţia fierului”, era tratată de omul tradiţional drept o „lume neagră”, iar momentul victoriei acestei lumi, sfârşitul civilizaţiei umane.

Era fierarilor, este cea din urmă epoca în „doctrina celor patru vârste”, pe care o întâlnim în mai multe culturi.

În tradiţia greco-romană, Hesiod atribuie, celor patru vârste, în mod simbolic metalele, şi anume: aurul, argintul, bronzul şi fierul, adăugând şi a cincia  vârstă – cea „a eroilor”, văzută ca o reinstaurarea a formei primordiale. Varianta iraniană este asemănătoare cu cea elenă. Şi aici, etapele au ca semn distinctiv metalele: aurul, argintul, oţelul şi „amestecul de fier”. În tradiţia hindusă, întâlnim patru cicluri, care semnifică slăbirea celor patru picioare a taurului care simbolizează „dharma”, legea tradiţională.

Urbanizarea – apogeul civilizaţiei occidentale ?

Istoria civilizaţiei occidentale este istoria evoluţiei oraşelor. Victoria omului „burgului”, burghezul, a devenit simbolul victoriei civilizaţiei urbane, iar expansiunea modului de viaţă occidental, este de fapt expansiunea, modului de viaţă în care rolul central este atribuit producţiei şi consumului.

Caracterul de masă al producţiei şi consumului determină acea înstrăinare, despre care vorbea şi Karl Marx în „Manuscrisele filosofico-economice din 1844″. Teoreticianul „societăţii comuniste” a încercat să depăşească, ce-i drept nereuşit, această înstrăinarea a muncitorului de produsul muncii, fără a încerca să depăşească paradigma societăţii construite pe principii unei civilizaţii urbane, fapt care a şi condus la efectele negative a totalitarismului comunist, pe care le cunoaştem.

Aşa cum capacitatea de producţie este eficientă doar în condiţiile unei organizări raţionale, paradigma raţionalistă este aplicată asupra tuturor sferelor sociale din cadrul urbei. Alvin Tofler, în lucrarea sa „Al treilea val”, observă aplicarea în societatea industrială a unui model unic al organizării: secţiile din cadrul fabricilor şi uzinelor, organizarea şcolilor în clase, universităţilor în facultăţi specializate. Nici orchestrele simfonice nu au evitat acest model organizaţional.

Însă cea mai marcantă schimbare, în urma aplicării acestei paradigme, a fost apariţia birocraţiei, respectiv, al statului în calitate de nouă instituţie modernă, necunoscută în trecut. Născut în mediul Europei occidentale, această manifestare a „societăţii fierarilor”, care treptat evoluează într-o ideologie, numită de sociologul rus Zinoviev „occidentalism”, îşi începe expansiunea spre statele în care Tradiţia îşi continuă existenţa. În Europa, simbolul victoriei civilizaţiei urbane asupra Tradiţiei, devine „Marea Revoluţie Franceză” din 1789 şi adoptarea codului civil de către Napoleon Bonaparte.

Românii şi procesul occidentalizării

Interesant este faptul că iniţial, „urbanizarea”, „Occidentalizarea” românilor nu a avut loc direct prin intermediul Europei occidentale, ci prin intermediul Imperiului ţarist. Simbolic, în acest sens, este faptul că Bucureştiul, actuala capitală a României, a devenit un oraş modern abia în perioada ocupaţiei ruse şi guvernării generalului Kiseleov (sau Kiseleff, în varianta românească). Astăzi, numele acestui general rus îl poartă „cu mândrie” una din principalele străzi din Bucureşti.

Legislaţie modernă, „Regulamentele Organice”, au fost şi ele introduse în timpul ocupaţiei militare ruse. Chiar şi unele neologisme au pătruns în limba română prin intermediul limbii ruse („revoluţie”, „naţie”, „constituţie” etc.) Primele tribunale şi legislaţia modernă sunt constituite la „iniţiativa” statelor occidentale, care doreau să reglementeze, în acest fel, comerţului în zona gurei Dunării.

Totuşi, urbanismul a continuat să rămână unul nefiresc şi străin pentru români. „Cetatea”, „târgul”, „oraşul”, au fost considerat întotdeauna un spaţiu străin şi al înstrăinării. Oraşul este locul în care românul „se grecizează”, „se franţuzeşte”, „se rusifică”, „se americanizează”, încetând a mai fi purtătorul propriei culturi.

Chiar de la bun început, Occidentalizarea, şi chiar formarea statului modern român a fost percepută drept un viol al civilizaţiei tradiţionale româneşti. Sufletul românului, întotdeauna, a fost profund anarhist. Să nu uităm că istoria de după retragerea romanilor la sud de Dunăre este o istorie de o mie de ani a lipsei unei organizări statale la români. Acest lucru nu înseamnă deloc că românii ar fi incapabili de a constitui formaţiuni statale, ci pentru că spiritul tradiţiei a fost foarte puternic la români. Credinţa, dragostea faţă de moşie (sau legătura mistică cu strămoşii) şi familia au fost elemente care au definit personalitatea românului. Or, civilizaţia urbană a însemnat întotdeauna lepădare, renunţare, înstrăinare de dragul acumulării bunurilor materiale. Iar un astfel de act, aşa cum ne arată istoria, este însoţit întotdeauna de tragedii umane.

Urbanizarea – rezultatul  şi izvorul catastrofelor umanitare

Formarea oraşelor europene a fost mai degrabă un rezultat al unor catastrofe umanitare, decât continuarea firească a unui progres socio-economic. Să ne amintim că urbanizarea Marii Britanii a însemnat moartea sutelor de mii englezi şi milioane de oameni din coloniile britanice.

Să nu uităm procesul de „împrejmuire”, când primele întreprinderi capitaliste s-au constituit din contul alungării ţăranilor de pe moşiile sale. A urmat introducerea pedepsei cu moartea pentru vagabondaj. Ţăranii fără moşie, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, au fost nevoiţi să se angajeze în oraş în calitate de „orăşeni iobagi”. În acest spirit s-a construit civilizaţia occidentală, care astăzi, încearcă cu orice preţ să se impune în calitate de model unic posibil şi demn de urmat.

Şi pentru Rusia, procesul de „urbanizare” a avut efecte secundare, nu doar pentru ruşi, dar şi pentru popoarele vecine. Este de ajuns să ne amintim de cele patru încercări de „occidentalizarea” a ruşilor: unificarea statului rus în perioada lui Rurick (de viţă nord germană), introducerea reformelor în timpul ţarului rus Petru cel Mare, „Marea Revoluţia Socialistă” a lui Vladimir Ilici Ulianov, zis „Lenin”, şi constituirea statului rus capitalist modern în perioada lui Elţin şi Putin. Efectele acestor perioade „reformiste” sunt arhicunoscute.

Însuşi procesul al globalizării poate fi privit drept expansiunea civilizaţiei urbane. Paradigma, ideologia occidentalistă, care conţine atât elemente comuniste, cât şi cele liberale, tinde spre construirea unei „civilizaţii urbane globale”, ruptă de orice fel de tradiţii. În literatura occidentală, un astfel de model civilizaţional poartă numele de „societate deschisă”, concept teoretizat de un alt „Karl Marx” al noii epoci, şi anume Carl Popper. Astăzi, unul din continuatorii acestei ideologii este George Soros, care prin intermediul structurilor sale din întreaga lume, încearcă să racoleze elemente din cadrul elitei societăţilor tradiţionale, care odată înstrăinate, devin servitori fideli ai celor care dirijează procesul globalizării şi profită din urma acestuia.

Sarcina pe care au astăzi  naţiunile ieşite din totalitarismul epocii comuniste, constă în regăsirea identităţii pierdute. O identitate nu în sens de etichetă, etnonim, sau politonim, ci identitatea în sens tradiţionalist – de trăire interioară. O „revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere a direcţiei de dezvoltare a societăţii noastre, prin răsturnarea radicală a principiilor pe care se bazează societatea modernă, este condiţia primordială pentru reîntoarcerea la esenţa umană a omului. Regăsirea şi readucere omului trăitor, în locul omului „producător”, „consumator” şi „votant”, este calea prin care vom împăca pe cei doi fraţi: Cain şi Abel.

Asta este calea pe care trebuie să urmăm, pentru că o altă cale nu există.

In filosofie, Karl Marx este considerat un corifeu al teorii „înstrăinării”. Pentru prima dată, noţiunea de înstrăinare este utilizată de Hegel în „Filosofia istoriei”, pentru ilustrarea obiectivizării Spiritului Absolut. Potrivit viziunii acestuia, spiritul tinde spre realizarea reprezentărilor sale. În timp ce se întâmplă acest lucru, spiritul îşi ascunde scopul faţă de propria sa esenţă. Căzând prada înstrăinării de propria sa natură, acesta devine mândru şi plin de sine. Anterior, problema înstrăinării a mai fost discutată şi de partizanii teoriei „contractului social”: Rousseau, Locke, Hobbes etc.

S-ar părea că, susţinând modelul său al înstrăinării, în „Manuscrisele economico-filosofice din 1844″, Marx filosofează şi el în spiritul acestei tradiţii. Este interesant faptul că acesta nu analizează, în calitate de fundament pentru teoretizările sale, categoriile umane universale, ci o clasă concretă – clasa muncitorilor.

Marx identifică natura triplă a înstrăinării. Mai întâi de toate, prin înstrăinare, Marx înţelege procesul prin care orice manifestare a omului, orice rezultat al muncii sale, primeşte o formă materială şi se distanţează de creatorul său. În al doilea rând, prin înstrăinare, acesta înţelege transformarea subiectului în obiect, limitarea forţei creative, înrobirea omului de către produsele activităţii sale, atât în sfera producţiei, cât şi în sfera consumului. În cele din urmă, prin înstrăinare, acesta înţelege starea psihică a omului, care nu se simte liber în acţiunile sale, identificându-se cu un obiect al manipulării de către forţe externe. Această înstrăinare, în opinia savantului, creşte odată cu decurgerea etapelor istorice, şi atinge apogeul în perioada capitalistă. Marx consideră că principalul răul, care a generat această situaţie, este proprietatea privată.

Se pare că o astfel de concepţie este destul de bună şi foarte actuală în perioada unei economii globale.

Totuşi,  categoria economică a înstrăinării, nu este nici pe departe dependentă de caracterul proprietăţii, aşa cum considera Marx. Nu este vorba aici de experienţa socialistă sovietică, trăită de ruşi -  riscurile păstrării înstrăinării în forme colectiviste erau observate şi de însuşi Marx. Problema de bază constă în caracterul de masă a producţiei şi consumului. În special, aşa cum a observat şi Jean Baudrillard, cel mai important rol revine consumului. Dacă producţia de masă, mai mult sau mai puţin reuşit, a migrat spre China şi Asia de Sud -Est, atunci frustrarea, generată de fetişismul conştiinţei consumiste, s-a păstrat preponderent în rândul populaţiei Uniunii Europene şi cetăţenilor Statelor Unite ale Americii. O astfel de frustrare, în rândul muncitorilor mongoloizi, s-a dovedit a fi cu mult mai mică.

În al doilea rând, alegerea categoriei muncii, care ar explica fenomenul înstrăinării, este puţin credibilă. Într-adevăr, unde pentru prima oară se observă problema fetişismului în tradiţiile intelectuale cunoscute de Marx? În Vechiul Testament! Porunca „să nu-ţi faci idoli ciopliţi” conţine demonstrarea lipsei de sens al existenţei umane, atrasă de iureşul evenimentelor, întruchipată în dependenţa de obiecte şi idei…

Text publicat în revista “AXA”

de Octavian Racu

Biografie

Lev Gumilev s-a născut în satul Ţarskoe, la 1 octombrie 1912. Este fiul poeţilor Nicolai Gumilev şi Anna Ahmatova. În perioada 1930-1934 a participat la expediţiile din Saian, Pamir şi Crimeea. Din 1934 studiază la facultatea de istorie a Universităţii din Leningrad. În 1935 este exmatriculat din universitate şi arestat, dar în scurt timp este eliberat. În 1937 este restabilit la universitate. În 1938, fiind studenteste arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Norillag, în calitate de geolog la ocnele de cupru. În toamna 1944 pleacă pe front ca voluntar, ajungând până la Berlin.

În 1945 este demobilizat şi reînmatriculat la Universitatea din Leningrad, pe care o absolveşte în 1946, iar la 28 decembrie 1948 îşi apără titlul de doctor în istorie şi este angajat în calitate de colaborator al Muzeului etnografiei popoarelor din URSS.

La 7 noiembrie 1949 este arestat şi condamnat de către Consiliul Special al NKVD la 10 ani privaţiune de libertate, perioadă pe care o petrece în lagărul cu destinaţie specială Ciurbai-Nura, în apropierea de Karaganda, apoi în lagărul de lângă Mejdurecensk. În 1959 este reabilitat din cauza lipsei componentelor crimei.

Din 1959 lucrează la biblioteca din Ermitaj. În 1961 îşi apără teza de doctor în istorie („Turanicii antici”), iar în 1974 îşi apără teza de doctor în geografie („Etnogeneza şi biosfera Pământului”). Până la ieşirea la pensie, în 1986, lucrează la Institutul de Geografie, pe lângă Universitatea din Leningrad.

Decedează la 15 iunie 1992 în oraşul Sankt Petersburg.

Lev Gumilev a propus un complex de metode originale de studierea a etnogezei care includ studierea paralelă a datelor cu privire la climă, geologie şi geografie care vizează landşaftul, izvoare arheologice şi culturale. Rezultatele cercetărilor sale au servit formulării teoriei pasionare a etnogenezei, prin care sa  încercat să fie explicată legitatea diverselor procese istorice.

Epoca informaţională înseamnă, o suprasaturaţie, o instaurarea a haosului informaţional şi în acelaşi timp, a haosului simbolic.  Lumea imaginară se disociază de lumea reală, iar societatea contemporană se mişcă tot mai mult spre o schizofrenie generală. Identitatea, în calitatea lui de fapt complex cu existenţă obiectivă, devine o realitate tot mai greu perceptibilă. Nu pentru că aceasta şi-ar înceta existenţa, ci pentru că omul devine tot mai înstrăinat nu doar faţă de lumea în care există, dar şi faţă de propriile trăiri interioare. Omul devine tot mai mult o imitaţie a modelelor artificiale pe care le impune spaţiul informaţional în care individul există.

În aceste condiţii, redefinirea noţiunii de „identitate” (socială, etnică, sexuală etc.) devine o necesitate a vremii. Teoria pasionarităţii, propusă de istoricul şi etnologul rus, Lev Gumilev, are avantajul de a clarifica unele aspecte ce ţin de procesul de formare şi disoluţie a entităţii etnice. Lucrare de bază, în care este expusă teoria pasionară a etnogenezei este „Etnogeneza şi biosfera pământului” („Этногенез и биосфера Земли”).

Etnos, stereotip şi pasionaritate

Etnosul, pentru Gumilev, este legat nemijlocit de un landşaft („Porţiune din mediul geografic cu trăsături proprii”). Etnosul în procesul de devenire, modifică landşaftul în care există, adaptându-l la necesităţile sale. Formarea grupului etnic, aşadar, are loc în cadrul interacţiuni între populaţie şi landşaft. Dar, în acelaşi timp, Gumilev respinge rolul determinativ al factorului lingvistic, religios sau politico-economic în formarea unui grup etnic.

Etnologul rus disociază etnonimele de grupul etnic. În unele cazuri membrii aceluiaşi etnos pot purta etnonime diferite (de exemplu: român, moldovean, aromân) în alte cazuri, diferite grupuri etnice pot avea acelaşi etnonim (dacă iniţial „roman” însemna „cetăţean al polisului Roma”, după edictul lui Caracalla, „romani” au devenit toţi cetăţeni ai imperiului. Mai târziu, numele de „romani” a început să fie purtat de bizantini („romei”) şi în cele din urmă, de urmaşii populaţiei daco-romane – „românii”). De aici rezultă concluzia că între etnonim şi etnos nu există nici un fel de legătură. În unele contexte, noţiunea îşi poate pierde sensul, adoptând noi inţelesuri.

Elementul esenţial, care ţine de grupul etnic, este stereotipul comportamental. Structura stereotipului comportamental care reprezintă o normă de relaţii: a) între colectiv şi individ, b) între indivizi, c) între grupurile din interiorul etnosului, d) între etnos şi grupurile din exterior. Stereotipul este la fel de dinamic ca şi etnosul însuşi.

În prima perioadă a creativităţii comunităţii etnice, o partea însemnată a colectivităţii, direcţionează grupul pe calea dezvoltării sociale, acumulând valori materiale şi spirituale. Această acumulare devine un „imperativ” şi în relaţie cu timpul, se transformă într-o stare numită „paseism”. Esenţa acestuia constă în faptul că fiecare constructor al integrităţii etnice se simte continuatorul al liniei strămoşilor, la care adaugă ceva: încă o victorie, încă o clădire, încă un manuscris. Acest „încă”, mărturiseşte faptul că trecutul nu a dispărut, ci continuă în om. Iată de ce adausul înseamnă o mişcare înainte. Fiecare minută trăită este percepută ca o concreştere cu trecutul existent (“Passe existente”). Rezultatele unor astfel de senzaţii devin faptele eroilor, care îşi jertfesc viaţa de dragul unui neamului sau unui ideal.

Superetnos, etnos, subetnos

Cea mai mare unitate umană, după antroposferă (întreaga specie umană), este superetnosul. Adică, un ansamblu de etnosuri, care apar în acelaşi timp, în aceeaşi regiune geografică, afirmându-se în istorie ca o unitate mozaică, compusă din etnosuri (de exemplu: creştinii, musulmanii, europenii etc.). Etnosul, la rândul său, este compus din subetnosuri (de exemplu: “moldovenii” din Basarabia, “aromânii” din Balcani, “vlahii” din Timoc), adică unităţi care există doar datorită faptului că întră în componenţa etnosului.

Unităţi inferioare subetnosului sunt consorţiile şi convixiile

Consorţiile sunt grupurile de oameni reuniţi de aceaşi soartă, cum ar fi cartelurile, bandele, sectele etc. De cele mai multe ori acestea dispar, dar uneori continuă să existe timp de câteva generaţii. În acest caz, acestea se transformă în convixii, uniuni cu mod de trai comun şi relaţii de familii. Nici convixiile, la rândul său, nu rezistă o perioadă îndelungată de timp, fiind distruse de exogamie (căsătorii în afara colectivităţii) şi schimbări ai condiţiilor istorice.

Existenţa sistemului etnic depinde de tradiţia etnică, elementul care stabileşte legătura dintre generaţiile trecute şi cele din prezent, cele din prezent cu cele din viitor. În filosofia tradiţională românească, această realitate a primit orginala noţiune de „neam”.

Procesul etnogenezei

Asemenea oricărui organism, pentru sistemul solar, terestru, este caracteristică ciclicitatea. Naşterea şi dispariţia unor populaţii, în opinia lui Gumilev, se află sub influenţa ritmurilor impulsurilor magnetice solare. Aceste ritmuri dirijează schimbările geoclimaterice, respectiv a landşaftului în care există populaţia.  Procesul etnogezei începe odată cu formarea unei populaţii stabile, capabilă de expansiune, cu stereotipuri deosebite de cele înconjurătoare. Pentru aceasta este nevoie de următoarele condiţii:

- amplasarea pe fâşia impulsului pasionar, sau un drift genetic puternic (driftul genetic constă în dispariţia, în mod aleator, a unor gene, determinând în acest fel predomiarea anumitor caracteristici în cadrul unei populaţii ),

- combinaţia a două sau mai multe landşafturi,

- prezenţa a două sau mai multe etnosuri.

În continuare, Gumilev deosebeşte următoarele etape ale etnogenezei:

- Drafe-ul, perioada primară (de regulă, nu este reflectat în izvoarele istorice)

- Perioada de incubare, de la 0 – la 150 de ani (creşterea pasionarităţii; este reflectată exclusiv în mituri)

- Ascensiunea, 150-450 de ani (creşterea bruscă a pasionarităţii, însoţită de lupte grele şi lărgirea lentă a teritoriului)

- Faza acmatică, 450-600 ani (apropierea nivelului pasionarităţii de punctul său maxim şi creşterea supremaţiei)

- Fisurare, 600-750 ani (Scăderea bruscă a pasionarităţii. Războaie civile, dezintegrarea unităţii etnice)

- Faza inertă, 750-1000 ani (Scăderea lentă a pasionarităţii la un nivel mediu. Prosperitate economică.

- Obscurantism, 1000-1150 ani  (scăderea nivelului pasionarităţii sub nivelul mediu. Decadenţă şi degradare)

- Agonia, 1150-1300 ani (Caracteristică pentru popoarele care au fost incapabile să între în homeostază. Dezintegrare rapidă).

- Homeostază, 1150  şi mai mult (existenţă în armonie cu natura).

Pasionaritate

Termenul de „pasionaritate” este o noţiune întrodusă de Gumilev, pentru a desemna acea energie interioară, acea tendinţă, care determină un individ, sau un grup de indivizi dorinţa de a modifica mediului înconjurător. În încercarea de a schimba landşaftul, are loc un proces de interacţiune dintre mediul extern şi colectivitate, între diverse colectivităţi. Inferioritatea sau superioaritatea unui sistem etnic este determinată de nivelul pasionarităţii. Impulsul pasionar constitue momentul maxim de mobilizare a forţelor, în urma căruia are loc formarea etnosului. Etnologul rus, considera că sursele impulsurilor pasionare ar putea fi, în special, de natură extraterestră şi de ordin genetic.

Gumilev deosebeşte trei nivele ai pasionarităţii: suprapasionaritate, evidenţiată la persoanele care sunt gata să se jertfească pentru patrie sau o idee măreaţă; pasionaritate normală, manifestată la persoanele care se află în echilibru cu mediul extern şi subpasionarii, prezentă la oamenii care se supun mediului extern şi se acomodează tuturor schimbărilor, persoane care sunt predispuse spre lenevie şi parazitizm.

O importantă caracteristică a pasionarităţii este „inducţia pasionară”. Persoanele care se află în preajma pasionarilor, se „infectează” de energia şi carisma acestora. Drept exemplu ar putea servi personalităţile istorice carismatice, cum ar fi Ştefan cel Mare (care avea capacitatea de a mobiliza ostaşii în luptă), genii sau sfinţii creştini.

Impulsul pasionar

Impuls pasionar, este momentul mobilizării maxime a potenţialului creator al unei populaţii. Gumilev caută originea „impulsului pasionar” în „mutaţii genetice”, procesele geoclimaterice şi cele extraterestre. Astfel de impulsuri durează câţiva ani şi se răspândesc de-a lungul liniei geodezice, pe o fâşie cu lăţimea de 200 de kilometri, de-a lungul câtorva mii de kilometri.

Originea mutaţională a impulsului rezultă din faptul că populaţiile pasionare nu apar haotic, ci în acelaşi timp, în locuri diferite, pe un teritoriu care are conturul unei fâşii, linii geodezice, care trece prin centrul pământului. Acest lucru presupune că polurile  câmpului magnetic determină geometria impulsului pasionar. Prin urmare, sursa mutaţiilor îşi are originea în afara pământului şi o sursă cu care acest câmp magnetic interacţionează.

Tradiţia etnică

Potrivit etnologului Lev Gumilev, tradiţia unei etniei se formează în perioada tinereţii, atunci când se formează capacităţile de adaptare la mediul înconjurător (etnic şi natural). Ea poate fi pierdută în cazul în care grupul etnic devine victima himerei (forma şi produsul contactului etnosurilor incompatibile (care au complementaritate negativă), care aparţin unor sisteme superetnice diferite. Născuţi în cadrul unei “himere”, oamenii îşi pierd tradiţia etnică şi nu mai aparţin nici unei dintre etnii contactate. Himera poate fi caracterizată drept o comunitate a oamenilor lipsiţi de identitate etnică). În timpul dezvoltării normale, tradiţia etnică îşi atinge apogeul, apoi începe să se simplifice şi să dispară, iar odată cu ea dispare şi etnosul. Totuşi, unele din elementele sale pot trece către alte grupuri etnice mai tinere, care asimilează şi prelucrează aceste elemente. Astfel, tradiţia etnică nu apare pe loc gol, ci reprezintă o combinaţie dintre elementele împrumutate de la predecesori, adăugându-se acestora trăsături noi.

Procesul pierderii tradiţiei etnice se numeşte „deetnizare” şi duce la dispariţia etnosului, chiar dacă oamenii, care îl compun, se vor integra în viaţa altor etnosuri, adoptând tradiţia acestora, fie vor adera la o himeră sau vor deveni membrii unui antisistem (“antisistem” – o unitate sistemică a indivizilor cu viziuni negative faţă de lume, o atitudine specifică faţă de lumea materială, exprimată prin tendinţa de a simplifica sistemele prin micşorarea densităţii relaţiilor din cadrul acestora. Relaţiile sistemice sunt reduse la zero, ceea ce înseamnă anihilarea sistemului, fie el un stat, landşaft sau etnie. Antisistemul produce o viziune comună pentru membrii săi. Pentru antisistem, indiferent de ideologia membrilor săi, este caracteristică existenţa unei fixaţii comune: negarea lumii reale, în calitatea ei de sistem complex, în numele unor scopuri abstracte. Printre membrii antisistemului predomină indivizi cu percepţia futuristă a timpului. Adică senzaţia că viitorul este singura realitate posibilă, trecutul fiind inexistent, prezentul fiind calificat doar ca o perioadă premărgătoare viitorului. Ideologia antisistemului se opune oricărei tradiţii etnice”).

Viziunea lui Gumilev este foarte apropiată de teorii elitiste româneşti: „teoria circulaţiei elitelor” a lui Mihai Eminescu, „teoria omului mare” a lui Traian Brăileanu, „corporatismul” lui Mihail Manoilescu, „voinţa socială” la Dimitrie Gusti etc.). Tradiţia etnică este determinativă pentru legătura organică dintre elită şi masă la Eminescu, „omul mare” este individul-lider, care prin propria carisma contribuie la selecţia elitelor.  Corporatismul lui Manoilescu presupune cristalizarea unei elite care devine dominantă în toate sfere ai vieţii sociale (politică, economică, cultural-ideologică). Acest lucru presupune formarea unei clase superioare care are capacitatea să predomină în aceste domenii şi să stabilească direcţia a evoluţiei societăţii. Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric. Aceste teorii se împlitesc într-un sistem care oferă explicaţie esenţa noţiunii de identitate, nu în calitate de unitate confesională sau lingvistică, ci un ansamblu complex de elemente atropogene şi nonantropogene.

de Mihail Ţurcan

La prima sa ediţie în limba română, lucrarea lui Nicolae Velimirovici, „Mai presus de Răsărit şi Apus”, apare recent, pe 4 octombrie 2008 la editura „Predania”. Face parte din colecţia sa de lucrări publicate postum, „Sfîntul Nicolae Velimirovici”. Traducerea din limba sârbă a fost efectuată de preotul Alexandru Cotoraci şi tipărită cu binecuvîntarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

„Mai presus de Răsărit şi Apus” este o scriere filosofică prin care Nicolae Velimirovici încearcă să definească locul Balcanilor ortodocşi în lume. Aflaţi la răscrucea a două lumi – Occidentul şi Orientul – Balcanii trebuie să-şi găsească locul lor în lume, fără a însuşi modelul vreunei sau altei părţi, modele care dealtfel îi sunt străine şi care n-ar face altceva decît să le distrugă identitatea. Iar baza acestei identităţi a Balcanilor este ceea ce-i înalţă mai presus de Răsărit şi Apus: este credinţa dreaptă, după cum ne învaţă şi Sfîntul Nicolae Velimirovici. Pentru a înţelege această carte este, cred eu, nevoie să se ţină cont de două lucruri: obligativitatea cunoaşterii personalităţii Sfîntului Nicolae Velimirovici şi obligativitatea înţelegerii punctului de vedere ortodox asupra faptelor relatate în lucrarea propriu-zisă.

„Noul Ioan Gură de Aur al Serbiei”, cum a fost supranumit Nicolae Velimirovici se naşte la 5 ianuarie 1880, şi după ce se specializează în filosofie la universităţile din Berna, Oxford şi Geneva, se dedică în 1909 vieţii monahale. În timpul I Război Mondial duce o luptă activă în străinătate pentru păstrarea unităţii sârbilor. Devine episcop al Jicei în 1919, iar din 1920 al Ohridei. După invadarea Iugoslaviei de către forţele Germaniei naziste, el este arestat în 1941, iar în 1944 este întemniţat la Dachau, unde, alături de Gavriil, patriarhul Serbiei, a fost supus torturilor. După război părăseşte Iugoslavia comunistă şi restul timpului ce i-a fost lăsat pe pămînt predă în cadrul seminarelor ortodoxe din SUA. Se stinge din viaţă la 18 martie 1956, iar 19 mai 2003, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe îl trece în unanimitate în lumea Sfinţilor Creştini. Fără doar şi poate că lucrarea de faţă, ca dealtfel întreaga sa operă, este un rezultat al experienţei sale de viaţă plină de greutăţi, a întrebărilor spirituale ce îl frămîntau, a grijei părinteşti faţă de soarta Balcanilor ortodocşi şi nu în ultimul rînd al unei vieţi trăite în mod exemplar.

Cartea este structurată în opt capitole (VIII cugetări) precedate de o prefaţă (Înainte Cuvîntare), al cărei autor este tot Nicolae Velimirovici. Fiecare capitol reprezintă o reflecţie, cugetare asupra unui sau altui aspect al problemei existenţei Balcanilor în contextul internaţional-spiritual, şi se încheie cu o concluzie-sfat pentru popoarele balcanice.

Capitolul, sau cugetarea I,  intitulată „Hristos între Răsărit şi Apus”, este un studiu asupra felului în care Apusul, a cărui trăsătură este materialismul, şi Răsăritul bazat pe transcendeţă îl văd pe Iisus Hristos. În timp ce apuseanul îl priveşte pe Mîntuitor ca pe un umanist, om al progresului, vindecător, asiatul îl vede mai curînd ca pe un mistic, asemănător cu idolii lor păgîni, însă şi unul şi altul greşesc: apuseanul naturalist pentru că nu-l poate privi Fiul Omului ca pe Dumnezeu, iar Răsăritul mistic – pentru că nu-l înţelege pe Dumnezeu ca pe om.

În Cugetarea II numită „Hristosul Balcanic”, Nicolae Velimirovici ne explică faptul că Iisus Hristos cel slăvit în Balcani nu este altcineva decît Iisus Hristos Ierusalimiteanul, Sinaitul şi „cel cîndva European”. Că este Iisus cel neschimbat în sufletul Balcanilor, păstrat cu preţul sute de mii de vieţi, apărat atît de mahomedanismul răsăritean cît şi de ereziiile apusene. Prin apărarea lui Iisus cu preţul a sute de mii de vieţi au reuşit Balcanii să se înalţe peste asupritorii săi: Răsăritul şi Apusul.

În cel de-al III-lea capitol, „Despre cei lacomi şi cei înşelaţi”, Sfîntul Nicolae Velimirovici ne relatează despre trădarea care s-a manifestat în Balcani cu două feţe: lăcomia şi înşelăciunea. Nicolae Velimirovici ne relatează astfel că după ce Balcanii au fost cuceriţi de către Turci, ce reprezenau acolo Răsăritul, foarte mulţi conducători lacomi ai popoarelor ortodoxe s-au lepădat de Credinţă şi au trecut de partea Turcilor, asuprindu-şi supuşii în folosul acestora. După ce însă popoarele balcanice au învins Răsăritul ele au fost din nou trădate, pentru că au încăput pe mîna unor conducători care erau defapt agenţii atei ai „culturii, iluminării şi progresului Apusean”, şi care i-au ţinut şi îi ţin încă în robie, „o robie ideatică: duhovnicească, intelectuală, morală, politică şi culturală”, cum o numeşte Nicolae Velimirovici.

Cugetarea IV se referă la spiritualitatea Apusului şi a Răsăritului şi este intitulată „Frica de draci şi jocul cu draci”. În acest capitol Nicolae Velimirovici specifică faptul că frica de forţele malefice este omniprezentă în Orient, care însă pe de altă parte nu face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. În Occidentul lipsit de Dumnezeu, „superficial optimist, cu totul superficial şi cu totul neghiob”, după cum îl numeşte autorul, aceste forţe malefice ajung să fie căutate cu ardoare de apuseni, pentru că aceştia nu înţeleg că doar Dumnezeu poate umple golul spiritual şi nu forţele malefice, iar ca exemplu aduce aşa-numitele „societăţi spiritiste”, secte, ş.a.m.d. Balcanii însă, avîndu-l pe Hristos, trebuie să fie şi din acest punct de vedere peste Răsărit şi Apus.

Cugetarea V este intitulată „Filosofia Răsăriteană şi ştiinţa Apuseană”. Aici Nicolae Velimirovici precizează faptul că ştiinţa, în sensul pe care îl cunoaştem astăzi, s-a născut în Apus, iar filosofia – în Răsărit, dar că nici apuseanul şi nici răsăriteanul nu ajuns să cunoască liniştea sufletească din cauza faptului că atît ştiinţa primului, cît şi filosofia celui de-al doilea sunt lipsite de Dumnezeu. Şi aici autorul scoate la iveală din nou originalitatea Balcanilor, care nu au adoptat niciunul din principiile de „valori”, şi care nu s-au lăsat asimilaţi, supravieţuind tocmai pentru că se sprijineau pe învăţăturile Sfintei Scripturi.

În Cugetarea VI, denumită „Despre liniste si neliniste” Sfîntul Nicolae Velimirovici meditează asupra liniştii care cuprinde întregul Răsărit şi asupra neliniştii în care se zbate Apusul. În final el ajunge la concluzia că liniştea răsăritului, este una falsă, amăgitoare, şi că se datorează faptului că orientalii trăiesc fără a-şi pune întrebări ci doar din lucruri statornice, stabilite definitiv încă de la început de cele trei mari grupări care domină Asia: mahomedanii, brahmanii şi buddhiştii. Apusul la rîndul său, este asemuit de către scriitor cu Adam şi Eva, cei care i-au întors spatele lui Dumnezeu, şi care au fost toată viaţa lor măcinaţi de nelinişte, starea în care se află şi occidentalul de azi.  Balcanii însă au parte de linişte, deoarece nu a aderat nici la filosofia orientală, cea care consideră că a rezolvat toate problemele şi nici la ştiinţa occidentală, conform căreia toate au fost puse la punct de om: ei s-au înălţat asemenei unui „om sănătos între doi bolnavi”, datorită dragostei şi păcii cu care s-au umplut din ortodoxie.

Cugetarea VII: Nevoinţa pentru trup şi nevoinţa pentru suflet. În acest capitol autorul ne relatează despre cum e privit postul la apuseni şi la răsăriteni. Răsăritul, ne spune el îşi închipuie raiul în cer, pe cînd Apusul nu-l poate vedea decît pe pămînt: Apusul nu mai posteşte deloc, întorcîndu-se la vremurile păgîne ale grecilor, romanilor şi apoi a triburilor germanice. Însă şi unii şi alţii văd raiul ca pe o împlinire a vieţii şi a patimilor trupeşti, în care sufletul nu are loc, o amăgire de sine pînă la urmă… Misiunea Balcanilor este în acest caz să se păstreze curaţi şi să întoarcă prin exemplul său, „Răsăritul către botez, iar Apusul către pocăinţă”.

Întrebarea pe care Sf. Nicolae Velimirovici şi-o pune în ultimul capitol, „Lupta pentru Blestemul cel văzut şi cel nevăzut”, este „ce-i văzut şi ce-i nevăzut?”, şi dacă ochiul omului este capabil să le vadă pe toate, sau omul are nevoie de un organ de simţ special? Scriitorul ajunge la concluzia că, din nenorocie, apuseanul şi-a ridicat întreaga civilizaţie doar pe simţurile materiale, renegîndu-l pe Dumnezeu, sprijinul căruia, în mîndria sa, nici nu l-a căutat. Astfel el a făurit doar obiecte lipsite de viaţă, în faţa cărora, zice Nicolae Velimirovici, „nimeni nu s-a închinat…”. Răsăriteanul, care spre deosebire de apusean, trăieşte într-o lume plină de duhuri, a căutat întotdeauna să nu se lase înşelat de ochiul trupesc, însă pe de altă parte nu şi-a îndreptat ochiul sufletului către Dumnezeu. Balcanii trebuie prin urmare ca şi în această privinţă să se înalţe mai presus de Răsărit şi Apus, şi  să se ferească atît de lumea materialistă, cît şi de cea a duhurilor. Ei trebuie să se îndrepte cu sufletul deschis către Lumea lui Dumnezeu, mulţumită căruia nu sunt pur şi simplu Balcanii georgrafici, ci au devenit Balcanii ideatici, Balcanii Ortodocşi, păstrători ai credinţei adevărate.

„Mai presus de Răsărit şi Apus” este o lucrare plină de miez care sintetizează un model de viaţă pentru noi, cei care începem să uităm cine suntem, care ne sunt tradiţiile şi care ne este misiunea. Asupra acestui pericol, al uitării de sine şi de Hristos, ne avertizează Nicolae Velimirovici prin analizarea comparativă a două sisteme antagoniste la mijlocul cărora am fost prinşi: Răsăritul şi Apusul.

de Claudio Risé (prefaţă la “Revolta împotriva lumii moderne”)

Dacă o reciteşti în zilele noastre, cartea Revolta împotriva lumii moderne lasă să se întrevadă o victorie, o victorie împotriva lumii moderne, a lui Julius Evola şi a celor care au simţit şi au gândit la fel ca el. Fireşte că este o victorie nu consfinţită o dată pentru totdeauna, o victorie pentru care se luptă încă mult şi bine, dar care a făcut ceva drum în ce priveşte acea „revoltă” pe care o propunea el  – cu curaj intelectual şi moral – şi la care şi-a adus o contribuţie de valoare.

Aspectele esenţiale ale lumii moderne pe care Evola le descria cu luciditate în acest text au devenit protagonistele crizei acestei lumi. Care criză se prezintă astăzi într-un mod destul de diferit, pentru că este mult mai avansată şi determinată decât acea „decadenţă” exprimată în „literatura crizei” în care se naşte, în mod cronologic, Revolta evoliană. Dar de care Evola se delimitează încă de la început. Şi de Spengler, mai-marele genului, cărui îi reproşează (în Drumul ciobanului) „lipsa dimensiunii metafizice care reprezintă esenţa oricărei Kultur autentice”¹

Dar se delimitează şi de ceilalţi „fie se cheamă Massis, Kezserling sau Benda, Rop sau Ortega y Gasset sau Huizinga … cu toate că aceştia aparţin spiritualiceşte lumii pe care o critică, lumii moderne, iar situaţiile la care ar trebui să se refere fie că le ignoră fie că le evită temându-se să nu fie acuzaţi de reacţionism şi de anacronism”².

Opera crizei, pe care Evola o simte apropiată (o va introduce mai apoi în Italia) este Criza lumii moderne, de René Guénon, pentru că autorul posedă acea referire la Tradiţie care (deşi exprimă, în parte, într-un mod diferit de cel al lui Evola) reprezenta pentru autorul Revoltei baza indispensabilă pentru constituirea unei teze autonome faţă de acea „lume modernă” ale cărei decadenţă şi criză se voiau a fi deschise. Decadenţa şi criza şi-au continuat rumul şi au fost analizate cu atenţie de către diferite ştiinţe omeneşti în nişte medii cât se poate de îndepărtate de Tradiţie şi de informaţiile privind diagnosticul, prognoza şi terapia în legătură cu criza lumii moderne. Şi tocmai poziţia centrală pe care criza lumii moderne a ocupat-o de atunci în ştiinţa contemporană dovedeşte – după părerea mea – în mod semnificativ îndrăzneala propunerii Revoltei şi drumul parcurs de aceasta nu în domeniul cererilor de principiu ci în acela al descrierii fenomenelor.

* * *

Primul actor al crizei lumii moderne este, fireşte, chiar supusul acestei lumi, individul, născut o dată cu umanismul şi axat pe propriul său Eu. „Centru iluzoriu” – cum nota Evola – deoarece este „centrul muritor al trupului” (pp. 355-356), creator „o dată cu artele şi ştiinţele profane” de „adevăruri şi legi marcate de contingenţă şi de caducitatea ce caracterizează tot ceea ce aparţine lumii devenirii”. În Revolta împotriva lumii moderne, Evola subliniază falsa omnipotenţă a supusului lumii moderne şi a friabilei sale ştiinţe anticipând nişte consideraţii care se pot găsi şi astăzi în centrul gândirii şi criticii postmoderne. O critică ce pleacă de la istoriografia antiumanistă a lui Michel Foucault cu a sa concisă contestare a poziţiei centrale a supusului şi a concepţiei liniare a istoriei în care s-ar desfăşura acţiunea sa.

Foucault a ilustrat în operele sale construcţia retorică a acelui supus, fracturile epistemologice datorită cărora acţiunea sa dobândeşte coerenţă şi liniaritate, camuflarea „microfizicii puterii” moderne şi a mijloacelor inchiziţiei – recompensă şi represiune – cu ajutorul cărora puterea se ştie (a) gospodări şi extinde. Astăzi lucrurile sale constituie bazele solide ale acestei galaxii, multiformă şi uneori nebuloasă, dar cu siguranţă reprezentativă pentru

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

spiritul timpului care strânge laolaltă producţia postmodernă. De altminteri, antropologia structurală şi lingvistică demonstraseră deja (graţie Lévi-Strauss şi Saussure) natura „efectului de suprafaţă” a supusului-individ, dominat în realitate de nişte legi şi structuri despre care instrumentul său specific – conştiinţa nu ştie nimic. Aşa după cum Niezsche – de la care a pornit cercetarea foucaultiană – denunţase natura de „mască” a supusului şi a conştiinţei acestuia. În sfârşit, întreaga filozofie a cunoaşterii din ultimii cincizeci de ani a pornit război – de pe poziţii cu arme diferite – împotriva superiorităţii Cogito-ului cartezian pe care se baza puterea ştiinţei supusului lumii moderne.

Mai apoi, o dată cu Jung, psihologia profundului a dezvăluit până la urmă lipsa de consistenţă a superiorului Eu: centrul tot mai nesigur şi provizoriu al domeniului conştiinţei, acesta nu poate acţiona în mod eficace şi echilibrat decât dacă se deschide în faţa acelui autentic Centru al personalităţii conştiente şi inconştiente, Eul, care reprezintă şi receptaculul imaginilor superioare ale alternanţei lumii, arhetipurile inconştientului colectiv, reprezentările constante ale acele „supralumi” (Revolta, pp. 156-157) asupra căreia se pot deschide viziunile noastre profunde. Separarea oficială, caracteristică lumii moderne laicizate, din Eul individual şi forţele suprapersonale şi eterne este considerată de psihologia profundului drept firavă şi patologică şi reversul „procesului de identificare” parcurs activ de reunirea individului cu societatea de care aparţine şi cu forţele superioare care pun în mişcare şi inspiră acţiunile individului şi societăţii.

* * *

De o mare perspicacitate pentru anii în care a scris Evola este o altă revelaţie care va fi mai apoi revendicată de sociologie şi de gândirea politică mai radicală în epoca târzie a modernităţii şi postmodernităţii: şi anume acel caracter de „anorganicitate” pe care-l are universul eului al modernităţii. „Nu va mai exista viaţă nici în interior nici în exterior, va exista numai construcţie”. Şi aici se prefigurează acel univers al născocirii de obiecte, de moduri de a gândi şi de a exista care va fi mai apoi descris de sociologie prin anii 90 (odată cu Giddens îndeosebi). Într-o lume care a tăiat, în numele raţiunii, orice comunicare cu un univers simbolic identitatea nu mai este dată de legătura cu acest univers, ci de consumul de produse fabricate, chiar şi de tip intelectual, psihologic şi de comportament. O atitudine care – aşa cum observă Evola cu o precizie clinică – îmbracă, în viteza şi frenezia ei, nişte aspecte de manie: aceasta deoarece mania, atitudinea euforică, este singurul refugiu iluzoriu în care omul modernităţii – care a rupt legăturile cu realitatea nonaparentă, substanţială – speră să-şi facă loc pentru a scăpa de descurajarea căreia îi este dat să devină (aşa cum se întâmplă mereu, dacă nu intervin cumva alte produse fabricate şi anume psihoterapeuticile) disperate.

* * *

Dar şi anorganicitatea lumii moderne – la fel ca omnipotenţa cerebrală a supusului acestei lumi – pare a se întoarce pe dos în zilele noastre. Nişte fenomene complexe, cum ar fi ceea ce în concepţia antropologică este numit „primordialism” (cu recidivele sale politico-spirituale: recuperarea culturilor tradiţionale), cu a lor revendicare a legăturilor primordiale, valorificate ca fiind nişte purtătoare ale simbolurilor tradiţiei culturale şi spirituale a unui popor şi a unei ţări, tind să îndepărteze acea sterilă „anorganicitate” care – după ce a intoxicat cu universul ei contrafăcut lumea modernă – marchează astăzi sfârşitul acestei lumi.

Fireşte că puterile lumii moderne luptă în orice chip împotriva acestor mişcări acuzându-le de obscurantism. Ideea centrală a unor astfel de atacuri cât se poate de incoerente şi înfrumuseţate din punct de vedere ştiinţific este că ar fi vorba despre nişte impulsuri „agresive” care ar vrea, chipurile, dar nu vor putea, să facă în aşa fel încât lumea să dea înapoi, să se întoarcă la stadiile precedente ale istoriei omenirii. Fapt e că în ciuda aceloraşi dezminţiri din

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

domeniul ştiinţific – înregistrate mai cu seamă în fizica postatomică – gândirea lumii moderne nu a renunţat (şi de fapt nici nu poate s-o facă pentru că ar însemna să se autolichideze) la ideea „timpului liniar” pentru a accepta ideea „timpului ciclic” sau de „durată” care este ideea proprie gândirii tradiţionale, a teoriei „realiste” a observaţiei istorice (opusă celei iluministe) şi a curentelor ştiinţifice care s-au dezvoltat începând din anii Treizeci. Dar în ciuda unei anumite propagande desfăşurate graţie puterii uriaşe de care mai dispun susţinătorii epocii târzii a lumii moderne, anatema „regresiunii” nu este în măsură să oprească o tendinţă care devine din ce în ce mai clară în conştiinţe şi încă şi mai mult în inconştientul colectiv al oamenilor şi al popoarelor. Ba chiar, cu cât acuzarea faptului că se priveşte în trecut devenise insistentă şi stridentă, cu atât mai mult interesul pentru modelele precedente de cultură şi pentru imaginile transpersonale care le inspiră devine – mai ales în rândul tinerilor – constant şi hotărât.

Aceasta pentru că ei, tinerii mai ales, sunt cei ce suferă efectul slăbirii şi pierderii de identitate produs de universul contrafăcut al lumii moderne şi de dispariţia iniţierilor (Revolta, pp. 356-357) ce caracterizează acest univers. Generaţiile precedente au putut să schimbe identitatea, sensul unei apartenenţe şi al unui destin graţie puterii banului, puterea burgheză punând capăt neliniştilor spiritului cu promisiuni în legătură cu soarta sufletului, promisiuni oferite de biserici secularizate – braţul religios al lumii moderne. Dar pentru noile generaţii nu mai există nici măcar garanţia puterii banului:resursele naturale au fost secătuite, pământul este de acum – şi fizic vorbind – acel Tărâm Pustiit, cea Waste Land, pe care domneşte o suveranitate care putrezeşte. Renegarea, mântuirea, reprezintă acum o exigenţă vitală; şi nu întâmplător ciclul Graalului (căruia Evola i-a acordat o atenţie deosebită) şi imaginea lui Parsilaf trezesc din ce în ce mai mult interesul şi dragostea tinerilor.

* * *

Dar de ce oare, am impresia că puterea germinatoare a revoltei lui Julius Evola s-a transformat de acum în luptă şi lasă să se întrevadă posibilitatea Victoriei împotriva lumii moderne? Pentru că – aşa cum Evola nu uită să observe – această lume modernă, egoistă intelectualizată, anorganică, laicizată este lumea occidentală. Este proiectul umanismului european realizat mai ales datorită succeselor sale economice şi sociale obţinute de revoluţiile burgheze, de revoluţia industrială şi susţinut de resurse economice şi politice jefuite în urma cuceririlor imperialiste făcute de Statele burgheze. Dar în lumea globală, postmodenă, Occidentul „modern” reprezintă doar o parte a acestei lumi; o parte debilitată din punct de vedere cultural şi politic şi – simptom interesant – mai slabă decât marile civilizaţii „tradiţionale” (nonlaicizate, nondemocratizate) până şi în domeniul său preferat: dezvoltarea economică. În epoca ce se voia a fi cea a „sfârşitului metafizicii” şi a morţii Sacrului (şi deci si a Naturii care-l reprezintă) Occidentul laicizat şi raţional şi „gândirea sa fără vlagă” apar ca fiind asediate de nişte continente dispunând de culturi solide. Iar cererea de resacralizare a lumii exprimată de acestea îşi află ecoul în Occident, la toţi cei pe care modernitatea i-a privat de identitate.

La tineri, bineînţeles, aşa cum am mai spus. Dar şi la toate acele popoare şi la acele culturi şi la acele naţiuni care – aşa cum foarte bine o spune Evola – au fost private de legitimitate şi de recunoaştere din partea lumii moderne. Aceste lucruri s-au întâmplat, din punct de vedere al formelor politice, în momentul lichidării Sfântului Imperiu – entitate transnaţională ce reprezenta cultura (înţeleasă în sens antropologic şi spiritual) continentul european şi forţele transcendente şi active în cultură, acelaşi moment în care Imperiul a fost înlocuit cu Statele naţionale.

În acest fel, o comunitate de popoare având i istorie comună era înlocuită de egoismul Statului modern (cea mai rea dintre instituţii, cum o defineşte psihanalistul Edward Glover) care

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

nu mai reprezintă „forma internă” a naţiunii, ci orânduirea juridică formală, cu totul străină naţiunii … Şi nu se mai adună acea sevă simbolică, acea vlagă a sfintei uniri a pământurilor şi a istoriilor pentru a face loc acelui proces de birocratizare politică şi represiune judiciară pe care l-au descris atât de bine Webwr şi Foucault. Dar şi acest proces pare să se fi încheiat. Naţiunile, naţiuni organice – comunităţi de pe acelaşi pământ, de aceeaşi stirpe şi aceeaşi cultură – deposedate nu numai de teritoriu şi de populaţie, dar şi de numele naţiunii pe care Statul burghez a anexat-o pentru a cuceri adeziunea populară (şi imaginea juridică, ce a slujit dintotdeauna puterii, este faimosul „plebiscit de toate zilele”al lui Renan), ei bine, naţiunile se revoltă. Ne aflăm în faza trezirii etnice, de înflorire a acelor naţionalisme organice şi al încâlcitului sistem polemologic ce le-a dat viaţă, care sleieşte vlaga acelui aservit politic iluminist şi mercantil şi groparul Imperiului: Statul naţional.

Astfel că secolul se sfârşeşte cu renaşterea (şi nu numai în Europa ci în toată lumea omologată mai înainte de imperialiştii burghezi) unor Naţiuni străvechi care îşi reiau cultura şi credinţele tradiţionale. Înfierând părtinirea şi sărăcia de tipuri de asocieri supranaţionale atât de dragi Statelor naţionale aşa ca Europa băncilor şi monedelor.

Conceptelor intelectuale sau economice (bazate pe motivaţii ale raţiunii occidentale burgheze) naţionalismele postmoderne le opun caracterul concret al datelor „arhaice” geopolitice şi antropologice reelaborate de o viziune simbolică. Iar legăturii abstracte de tip juridic (Constituţia şi aparatul legislativ) îi opun condiviziunea – concretă şi mitică în timp – a „legăturii primordiale” de rudenie, de cultură, de descendenţă comună. Membrii naţiunii se consideră uniţi de o legătură ancestrală, orânduită în mod mitic de jur împrejurul imaginilor stirpei.

Şi totuşi procesul de descompunere a Statelor naţionale şi de renaştere a naţiunilor (care se bucură de respectul şi recunoaşterea din partea Imperiului) deşi este băgat în fermenţi interesanţi de luptă împotriva modernităţii nu generează încă victoria. Nu putem să trecem cu vederea pericolul care ne paşte, pericol care predomină în caracterul organic al acestor naţiuni, aspectul ctonic, al femininului matern (în legătură cu care Evola ne dă – aici şi în întreaga operă – nişte pagini de mare profunzime şi actualitate psihologică) dominat încă o dată de satisfacerea nevoilor, de setea de a avea şi indiferent la năzuinţa transnaţională de a exista. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că drept reacţie la univesalismul fals al modernităţii este prezentă din nou – în acest revival al metaculturii ctonice – ceea ce Evola defineşte, pe bună dreptate, „iluzia” rasei şi a sângelui. Materie pură care capătă importanţă numai atunci când asupra ei acţionează o „forţă de ordin superior, supranaturală şi nu naturală”, ceea ce reprezintă, cu siguranţă, dorinţa intensă de putere manifestată de o naţiune pierdută în forţele inferioare ale mamei. Aşa după cum n-a avut nici un caracter transpersonal (şi Evola insistă asupra acestui punct) voinţa de putere a Statelor naţionale şi a regimurilor totalitare de dreapta şi de stânga ale lumii moderne şi cu atât mai puţin cea a „miturilor” rasiale false (care erau realitate nişte sloganuri propagandistice). Aşadar riscul renaşterii naţiunilor organice este acela de a se da naştere unei mulţimi de subiecte politice – mai puţin abstracte, mai puţin birocrate – în Statele naţionale (în legătură cu Evola emite nişte păreri definitorii) care fac – încă, totuşi – parte din universul cultural al lumii moderne.

La sfârşitul acestor reflecţii aş îndrăzni să mai prezint o intuiţie personală: ei bine, lucrurile nu se vor sfârşi aşa. Fireşte că, potrivit ordinii mortuare a lumii moderne. Mama-cea-Mare-devoratoare-Tiamat va încerca să readucă în lume – în carul său de orori – haosul. Dar revenirea oamenilor la tradiţia propriilor lor culturi şi năzuinţe de a se întoarce la obârşia diferitelor civilizaţii îi va veni de hac, încă o dată, acelei puteri devastatoare.

Noul mod de a percepe – privind sau ascultând – al popoarelor ţărilor care se trezesc acum la sfârşitul mileniului le redă graiul acelor forţe superioare şi eterne, arhetipice, pe care lumea modernă încercase să le reducă la tăcere prin zgomotul asurzitor al imposturii intelectuale

REVOLTA ÎMPOTRIVA LUMII MODERNE

şi de comportament. Este aşa-zisul nouvel enchantement (aşa cum îi spune nu numai Gilbert Durand) care îi ia locul acelei dezamăgiri Entyauberung descrisă cu mare precizie de Max Weber în momentul triumfului Statului modern.

După experienţa neplăcută trăită de lumea modernă, omul vrea să se întoarcă la ceea ce Evola numeşte „a-şi aparţine lui însuşi şi a dobândi forma”, la a se recunoaşte într-o eternitate. Şi trebuie să facă acest lucru dacă vrea să continue să trăiască.

Răzbunarea maternă a lumii moderne, care s-a încheiat cu intoxicarea şi îndepărtarea experienţei subumane a societăţii de consum si-a pus de acum toate cărţile pe masă. Jocul s-a terminat.

Omul îşi îndreaptă privirea spre înălţimi.

CLAUDIO RISÉ

]]> http://atreiacale.wordpress.com/2008/10/19/evola-sau-victoria-revoltei/feed/ 8 octavianracu http://atreiacale.wordpress.com/2008/08/24/politica-ca-manifestare-a-sacrului-iii/ http://atreiacale.wordpress.com/2008/08/24/politica-ca-manifestare-a-sacrului-iii/#comments Sun, 24 Aug 2008 18:12:20 +0000 Octavian Racu http://atreiacale.org/?p=47 ]]>

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

PARTEA I
PARTEA II

Împăraţii sacri în tradiţia chineză

În tradiţia chineză exista o linie dezvoltată a împăraţilor-preoţi. O importanţă religioasă semnificativă o avea faptul că regele-preot nu trebuia să conducă. Funcţia acestuia se rezuma la „făptuirea nefăptuirii”. Regele preot nu conducea, el pur şi simplu exista. Şi simplul fapt că exista, oferă acestuia „putere subcerească, lumină şi viaţă”, deoarece împăratul îndeplinea o funcţie spirituală profundă, „transmiţând tuturor făpturilor lumina tainică a existenţei”.

În China exista o forma clasică pentru o curte imperială – „Ming Tang”. În dependenţă de anotimp, împăratul se muta dintr-o aripă a palatului în alta. Trei luni locuia în partea de vară, trei în cea de toamnă etc. Trecerea dintr-o parte în alta era însoţită de alai, şi obiceiuri pline de simboluri. Mutarea acestuia corespundea mişcării soarelui. Regele-preot (împăratul) corespundea principiului solar şi aflarea acestuia în palatul sacru, mişcarea sezonieră a acestuia, era o condiţie necesară pentru funcţionarea normală a statului.

Funcţia ontologică supremă a puterii sacre

În societatea sacră, figura regelui-preot este însăşi sensul şi scopul puterii, cununa ierarhiei sociale, fundamentul sistemului juridic, limita superioară a identificării colective. Tot acesta era şi izvorul legitimităţii violenţei şi nucleul sistemului de valori.

Regele-preot era forma supremă a exprimării Politicului în sens filosofic şi ontologic. Regele preot nu avea nici un fel de funcţie în afară de simpla sa existenţă. Nu a face ceva, a construi statul, a avea grijă de cetăţeni – toate acestea sunt secundare în comparaţie cu sarcina mistică pe care o rezolva regelele-preot prin existenţa sa. Anume la această sarcină ontologică se rezuma întregul sens al sistemului politic al societăţii.

Este nevoie de subliniat încă o dată că figura regelui-preot era principial deosebită şi de casta preoţilor, şi de casta regală. Împăratul sfânt nu este un rege, în sensul în care îl înţelegem noi.

În sistemul umanismului maxim sunt posibile trei etape antropologice: neomul (cel care încă nu a început să-şi realizeze potenţialul său ontologic), omul (cel care îşi realizează potenţialul său la un moment dat) şi supraomul (cel care şi-a îndeplinit potenţialul), regele-preot aparţine celei de a treia etapă, care a trecut în planul divin, în dimensiunea angelică a existenţei.

Figurii regelui-preot îi poate fi aplicat sistemul ontologic concentric, holistic: regele-preot este centrul, în jurul căruia este construită o periferie, acel întreg componentele căruia sunt părţile separate ale Politicului.

Reprezentarea castelor regilor-preoţi se referă doar la trecutul mitic, păstrându-se doar în formă rudimentară, ca un motiv nostalgic după deplinătatea politicii sacre pierdute. Societatea condusă de un rege-preot este descrisă în fragmentele legate de tărâmurile fermecate: ţara subterană „ambala” în budhism, „regatul prezbiterului Ioan”, Belovodie (tărâmul mitic al lipovenilor).

În realitatea istorică a societăţilor cunoscute nouă, această funcţie ontologică superioară se divide în două componente separate: preot şi regi.

Castele superioare şi misiunea brahmanilor

Sistemul de caste poate fi analizat cel mai bine după exemplul societăţii indiene, care propune un sistem juridic elaborat minuţios. În India, diviziunea pe caste s-a păstrat până în ziua de azi, aproximativ în aceeaşi formă ca şi acum două mii de ani, când aceasta exista la majoritatea popoarelor lumii.

Există patru caste de bază („varna” în sanscrită înseamnă „culoare”): brahmanii – preoţi, kshatri – militari, vaishi – producători, meşteşugari, comercianţi, şi cei mai inferiori sunt shudra – „lumpenproletariatul”, clasa cea mai inferioară.
Fundamentul calitativ al ierarhiei sacre este inclus în două caste superioare – brahmani şi kshatri.

Anume în acestea se divide figura legendară a regelui-preot, iată de ce tot ce s-a menţionat despre funcţiile sale în structurile Politicului societăţii tradiţionale este aplicabil celor două caste luate împreună.

Castele (varnele) – nu sunt pături sociale, nici nu sunt clase sociale. Doctrina castelor hinduiste este bazată pe principiul că omul aparţine unei caste sau alteia pentru că sufletul acestuia aparţine organic anumitei sfere ontologice, având o anumită formă interioară.

Aspectele luminoase ai energiei cereşti ale existenţei, corespund sufletelor preoţilor-brahmani existenţi, se condensează în sine. Casta preoţilor este superioară şi corespunde celor mai calitative aspecte ale existenţei. Brahmanilor le este caracteristic simbolic liniştea, cunoaşterea, contemplaţia, centralitatea, imobilitatea. Poziţia simbolică a acestora este imobilitatea. Mimica lor este în aşa fel, încât pe faţa acestora nu se poate citi nimic.

Kshatrii, războinicii, aparţin unei sfere intermediare, între aspectele polare ale existenţei, simbolizate de brahmani şi nivelurile inferioare materiale, simbolizate de castele inferioare.
Kshatrii ocupă spaţiul intermediar în ontologia Politicului. Dacă brahmanii sunt asociaţi cu verticalitatea, atunci kshatrii sunt asociaţi cu mişcările expansive, orizontale. De aici şi provenienţa cuvântul de „kshetra”, „câmp”, „orizontal”, „întindere”.

Natura atrage brahmanii în sus şi spre centru, deoarece aceştia sunt apropiaţi de lumină. Kshatrii sunt predispuşi spre expansiune, spre răspândire pe orizontală, natura lor este jarul. În acest fel, în „lumină” şi în „jar” se descompune focul sacru, întrupat în figura legendară a regelui-preot. Castele inferioare sunt atrase de materie, spre corporal, spre cantitate, ceea ce o societatea tradiţională consideră neimportant. În aceştia predomină gravitaţia, natura sufletelor lor este legată de pământ şi întuneric.

Se consideră că principala sarcină a brahmanilor în societate este cunoaşterea şi predarea, înfăptuirea ritualurilor. Cunoaşterea şi contemplaţia polului central al lumii, transmiterea capacităţii interioare de concentrare e altă funcţie principală.
În structura Politicului, brahmanii deţin cunoaşterea principiilor fundamentale ale realităţii, în baza cărora sunt elaborate recomandări mai concrete pentru acţiune.

Simbolul brahmanului în hinduism şi mai larg, în casta preoţească din majoritatea culturilor a fost mistreţul, porcul. Acest simbol a fost comun pentru diferite culturi: celtice, slave, culte shamaniste etc.
În învăţătura despre cele trei „gune” (trei stări ale realităţii: sattva (lumină), radjas (jar) şi tamas (întuneric)), brahmanilor le corespunde guna superioară, sattva. Natura brahmanilor este legată de sattva.

Superioritatea preoţilor faţă de războinici

Preoţii, brahmanii sun considerate fiinţe superioare kshatriilor, războinicilor, în contextul structurii comune a legăturilor simbolice pe care este construită societatea tradiţională. Din punct de vedere sacral, este mai de preţ ceea ce se află în centru, nemişcat, în jurul căruia se roteşte roata realităţii, periferia (iar lumea senzitivă din perspectiva sacrală este o periferie). Tot ce aparţine sferei statice este superior a ceea ce aparţine sferei dinamice.

În contextul social-politic brahmanii-preoţi au avut un rol determinat: aceştia răspundeau pentru contemplaţie şi cunoaştere, nu pentru acţiune.

Iată de ce brahmanii prezentau în structura socială funcţia de rege-preot, înlocuind acesta. Aceştia, ca şi regele-preot, rămân în starea de inacţiune, linişte sfântă. Binefacerea castei constă în pasivitate, inacţiune în plan material, dar într-un activism în plan spiritual.

Aceştia operau cu contextele spirituale, cu bazele intelectuale ale izvoarelor Politicului, dar la realizarea proiectului, elaborat în cadrul principiilor comune, nu aveau nici o contribuţie. Deşi reprezentau o castă superioară, aceştia totuşi nu puteau să le dicteze conducătorilor-kshatri propria lor voinţă sau opinie faţă de anumiţi paşi necesari pentru realizarea proiectului politic. Acest fapt lăsa regilor un spaţiu larg pentru libertatea de manevre şi autorealizare prin puterea voinţei caracteristică luptătorilor.

Din punct de vedere al omului contemporan, obişnuit cu judecata superficială, puterea absolută a castei preoţilor în societatea tradiţională ar putea rămâne neobservată din cauza unei analize superficiale.

În Grecia antică, Platon reprezenta o filozofie a castei preoţeşti, iar elevul acestuia, Aristotel, era cointeresat mai mult de aspectele practice, utilitare. Dacă Platon era preocupat de problemele metafizice, atunci Aristotel de cele fizice. Într-un anumit sens, am putea spune că filosofia lui Aristotel este mai apropiată de casta războinicilor, decât de cea a preoţilor. Nu este întâmplător faptul că Aristotel a devenit profesorul marelui cuceritor Alexandru Macedon.

În cultura chineză există două ramificaţii ale filosofiei, care corespund celor două caste: confucianismul şi daoismul (mai târziu, cu acesta a fuzionat buddhismul importat din India). Confucianismul este doctrina politică a „kshatriilor”, iar daoismul – al „brahmanilor”.

În cazurile în care brahmanii uzurpau puterea politică şi instaurau un regim „teocratic”, avea loc perturbarea armoniei castelor din cauza aşa-numitei „revoluţii a kshatriilor”.

Spre exemplu, în Tibet, buddhismul mahaianei („marelui car”) era răspândit în calitate de tradiţie monastică, cu o trăsătură accentuată clericală, pretinzând la dominaţia politică absolută. Regii locali se opuneau activ acesteia, sprijinindu-se pe tradiţia Bon-po (aşa-numita „credinţă neagră”), care păstra o ordine de caste mai echilibrată şi repartiza funcţiile supreme în conformitate cu schema sacrală: preoţilor – cele preoţeşti, regilor – cele regale. Buddhismul, pe parcursul istoriei, a dobândit victorie, iar în Tibet s-a instaurat un regim teocratic, unde au început să conducă preoţii, înlocuind autoritatea regală (Dalai-Lama, „Panchen-Lama”etc.)

Un model asemănător exista şi la egipteni, unde faraonii erau aleşi de către preoţi. În cazul în care faraonul devenea un reprezentant al castei războinicilor, acesta era „iniţiat” în casta preoţească.
Catolicismul, Papalitatea, au tins spre teocraţie. Societatea iudee antică până la Saul (epoca regilor), a tins şi aceasta spre teocraţie.

Kshatrii şi revoluţia lor

Casta kshatriilor reprezenta ceea ce de obicei se numeşte „aristocraţie”. În istoria rusă, acestora le corespundeau cnezii şi boierii.

Casta „kshatriilor” se extinde în trecut la un strămoş comun, mitic sau real. Marele cneaz sau rege era reprezentantul acestei caste – acesta nu avea nici un fel de caracteristici calitative superioare celorlaţi „războinici – aristocraţi” (boieri). Iată de ce regele este „primul printre cei egali”. Acesta este ales dintr-un anumit cerc şi dobândeşte putere asupra tuturor, dar puterea acestuia are un caracter „contractual”. Spre deosebire de „regele-preot”, a cărui autoritate era superioară preoţilor şi soldaţilor şi care avea o alură supranaturală, puterea regelui din pătura militarilor avea iniţial un principiu contractual. De altfel, regii aleşi de alţi aristocraţi erau înlăturaţi tot de aceştia, în cazul în care nu corespundeau cerinţelor. Aşa se explică numeroasele conflicte în sânul aristocraţiei din perioada medievală.

Dacă sarcina brahmanilor este cunoaşterea şi predarea, atunci sarcina kshatriilor este acţiunea. Kshatrii reprezintă o autoritate temporară. Brahmanii contemplează eternitatea.

Kshatrii organizează (în conformitate cu eternitatea) temporalul. În practică, kshatrii îndeplineau funcţii judecătoreşti, administrative şi poliţiste în timp de pace şi purtau războaie în perioada pericolelor externe. Puterea kshatriilor se întindea asupra lumii acesteia, pământeşti.

Kshatrii reprezintă o analogie a ceea ce azi se numeşte „clasă politică”. Aceştia realizează un proiect, transformând potenţialitatea în actualitate.

Simbolul castei kshatriilor este reprezentat de urs, iar emblema – de balanţă şi sabie. În teoria gunelor, kshatriilor le corespund guna „radjas”, guna jarului şi a expansiunii.

Într-o anumită etapă a istoriei – în măsura degradării societăţii sacrale (aşa cum vede acest proces tradiţionalismul) – casta kshatriilor începe să se îndoiască de superioritatea castei brahmanilor. Acest fenomen este descris de sociologii şi istoricii gândirii politice (urmându-l pe R. Guenon) ca şi „revoluţia kshatriilor”.

„Revoluţia kshatriilor” este o încercare de a uzurpa funcţia socială şi politică supremă din societate de către casta războinicilor. Dacă brahmanii reprezintă ortodoxia tradiţiei, atunci „revoluţia kshatriilor” duce la heterodoxie (adică, „erezie”, la un chip deformat, la o formă redusă a sacrului). „Revoluţia kshatriilor” nu duce nici la distrugerea castei preoţilor, nici la anularea tradiţiei sacre, aceasta duce la schimbarea funcţiei preoţilor – autoritatea acestora scade, aceştia devin tot mai dependenţi de casta războinicilor.

Sub termenul de „revoluţie a kshatriilor” se subînţelege că, încă în trecutul istoric îndepărtat, au avut loc încercări de a egala în drepturi naturalul şi supranaturalul, realul şi tainicul, pământescul şi cerescul. Dacă în modelul desăvârşit al societăţii tradiţionale supranaturalul este superior naturalului, iar sufletul este superior trupului, atunci primele etape ale „revoluţiei kshatriilor” au constat în afirmarea faptului că corpul şi sufletul au aceeaşi valoare, respectiv, regele şi preotul au drepturi egale în conducerea societăţii.

Următoarea etapă a degradării societăţilor secrete a preoţilor este supunerea acestora faţă de puterea laică. Atunci când societatea secretă începe să se supună puterii lumeşti, aceasta începe să-şi schimbe funcţia. Superioritatea preoţiei faţă de războinici – aceasta a devenit o normă după dezintegrarea legendarei caste „hamsa”. Egalarea preoţiei cu războinicii este o primă etapă a „revoluţiei kshatriilor”. Inferioritatea preoţiei faţă de războinici reprezintă desăvârşirea „revoluţiei kshatriilor”.

Drept exemplu al victoriei kshatrilor pot servi reformele regelui Indiei Antice Ashoka (care a introdus în India hinaiana, „carul mic”, care neagă castele). Anihilarea Ordinului Templierilor de către Filip cel Frumos, reprezintă prima etapă a Reformei, inovaţiile ţarului rus Petru I, care a eliminat funcţia de Patriarh şi a supus Sfântul Sinod unei persoane laice numită de ţar.

Fiind o putere temporară, kshatrii au totuşi o limită „a eliberării” de dimensiunea spirituală verticală, întruchipată de preoţie. Iată de ce, regimurile degradate ale kshatriilor nu pot ajunge la un model profan, desacralizat pur. Distanţându-se de sacralitatea castei, aceştia rămân în cadrul arhetipului castei, care, chiar şi în cel mai rău caz, presupune o anumită „heteredoroxie”. Kshatrii, chiar şi în stare emancipată, îşi păstrează relaţia cu sacrul în felul său. Aceasta este sacralitatea devenirii, dinamicităţii, puterii şi acţiunii.

Este semnificativ faptul că alchimia medievală era numită „artă regală”, iar mulţi monarhi europeni, în special împăratul austriac Rudolf, erau preocupaţi activ de aceasta. În cadrul „revoluţiei kshatriilor”, deplinătatea sacralităţii este înlocuită cu o sacralitate parţială, redusă, deformată, dar totuşi nu cu o profanitate.

de Cezar Salahor

O temă care a fost mereu actuală. Nici nu mai ştiu dacă are sens să căutăm definiţii inutile, care în ultimă instanţă nu soluţionează mare lucru. Acest fenomen se manifestă atunci când pe „arena” vieţii pe acelaşi „ring” apar persoane care sunt complementare în esenţă, dar atât de diferite încât nu pot depăşi orgoliul şi nu pot recunoaşte slăbiciunea fiecăruia.

Cel tânăr este înfocat şi gata să demonstreze lumii întregi forţa adrenalinei revărsate în sângele proaspăt care curge cu viteza râului de munte prin venele sale, deşi nu cunoaşte ce să facă cu toate acestea. Cel mai în vârstă, are experienţă, abilităţi, cunoştinţe, însă nu vrea să cedeze în faţa energiilor de nestăpânit a celui tânăr. Şi iarăşi orgoliul nu-i permite să recunoască slăbiciunea experienţei şi cunoştinţelor în faţa avântului tineresc. Ciocnirea acestor energii reprezintă, de fapt, momentul în care se naşte un conflict invizibil, dar care explodează la o simplă scânteie.

Forţa distructivă a fenomenului dat se manifestă la nivel de societate în cel mai dramatic mod. Dacă anterior conflictul dintre generaţii era amortizat de ierarhia socială şi de tradiţia moştenită, în acest sens Biserica Ortodoxă avea cel mai important rol în menţinerea echilibrului social, astăzi tendinţele individualismului liberal îmbinat cu postmodernismul îngâmfat accentuează orgoliile individului, ridicându-le la rang de virtute.

Tot mai des putem să auzim că fiecare poate face ceea ce simte că îi place, să se manifeste fără nici o restricţie, (moralitate, dogme, tradiţie), toate acestea motivându-se prin natura liberă a omului, orice restricţie fiind privită ca o piedică în calea progresului. Astfel, ceea ce ieri era ruşinos astăzi este exploatat cu neruşinare ca artă sau ca şi curente ale acesteia, iar prin contrast se încearcă înstrăinarea trecutului lăsat moştenire, drept anticariat istoric, idei învechite ce ţin de o epocă a trecutului.

Duelul modelului Holywood-ian vs. de modelul tradiţional

Cel mai straşnic proces este tendinţa de retragere în anonimat, într-o lume virtuală adesea. Iar orice idee obsesivă a cuiva reprezintă o valoare chiar dacă ea este una distrugătoare de tradiţie şi sacralitate. Generaţiile mai în vârstă, nu acceptă, sau cel puţin nu reuşesc să se adapteze noilor idei, mai ales astăzi când schimbul de informaţii iese de sub orice control.

Un duel între generaţii este inevitabil. Imaginaţi-vă:

Un tânăr cu caşti în urechi în care îi sună fără încetare manele şi muzică retrogradă, cu cercei prin diferite locuri… Vestimentaţia pe unde şi pe unde nu este ruptă, iar coafura este asemenea cu cele ale grupurilor marginale descrise cu lux de amănunte în filme holywood-iene.

Pe de altă parte un adept al familiei patriarhale, un părinte care a trecut prin război şi a văzut moartea părinţilor, celui mai bun prieten, a rezistat umilinţei fasciste, foametei comuniste, iar acum varsă lacrimile care le-au mai rămas, când îşi văd copii batjocoriţi de democraţia pentru care au murit cândva cei mai dragi. Subcultură, indiferentism, prostituţie, nihilism, pornografie, reclamă, avort, cosmopolitism, consumism, eutanasie, bani …

Conflictul dintre generaţii alimentat artificial

Conflictul dintre generaţii nu este altceva decât un mit alimentat de o ideologie confuză în care nimeni nu mai înţelege este el de dreapta, de stânga sau se poziţionează pe centru, este anarhist sau nihilist. În ultimă instanţă scopul noii ordini este practic atins, pentru că lumea este practic gata să accepte orice ce li se propune. Un fel de căţeluş pavlovian care reacţionează la excitantul necesar.

Revenirea la tradiţie şi perceperea politicului ca element al sacrului este forma revoluţionară care poate readuce echilibrul social. acesta poate fi asigurat prin solidaritatea dintre generaţii, unde orgoliile sunt înfruntate, iar energiile diferite, fiind combinate într-un circuit continuu să devină elemente complementare în faţa unei societăţi de consum, rezistând oricăror curente care se consumă odată cu viaţa celui care le împărtăşeşte. Tradiţia şi sacrul, însă, purtând un caracter atemporal, nu se pot epuiza, rămânând mereu de actualitate şi unice modele în stare să determine stabilitatea şi asigurarea continuităţii ordinii şi dreptăţii sociale, acestea fiind determinate în cel mai direct mod de solidaritatea dintre generaţii.